După Primul Război Mondial, sute de politicieni au fost uciși în Germania
Valul de asasinate motivate politic comise de grupările teroriste paramilitare își avea rădăcinile în înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Peste 2 milioane de germani – inclusiv 13% din bărbații țării – au murit în timpul războiului. Efortul de război a secătuit economia Germaniei. Iar odată cu semnarea Tratatului de la Versailles, Germania și-a asumat nu doar responsabilitatea pentru război, ci și o nouă structură guvernamentală, noi granițe, un plan dur de dezarmare și despăgubiri masive.
Liderii țării au semnat tratatul, dar germanii obișnuiți au fost îngroziți de severitatea acestuia. În timp ce Germania șchiopăta spre o nouă realitate politică, adoptând o nouă constituție și formând noi organisme politice, economia țării a devenit și mai precară. Prețurile au început să crească, iar inflația s-a instalat. Penuria de alimente a cuprins întreaga țară; soldații care se întorceau în țară, traumatizați și deziluzionați de război, au avut probleme în a se reintegra în societate.
În acest context, Germania a trebuit să creeze un nou guvern și să încerce să restabilească legea și ordinea. Însă miniștrii și politicienii noii Republici de la Weimar aveau dușmani formidabili: propriul popor. Noua republică a cunoscut lupte crâncene între grupuri de stânga și de dreapta din ce în ce mai polarizate. Primul guvern a fost preluat de revoluționarii de stânga, iar revoltele comuniste au răscolit străzile.
Armate private numite Freikorps au ripostat la criză
Aceste grupuri au fost finanțate de foști ofițeri ai armatei germane, care se aflau acum sub restricții severe din cauza Tratatului de la Versailles. Grupurile paramilitare au apărut și au dispărut pe măsură ce au izbucnit crize politice. Ele erau formate dintr-un grup vast de oameni nemulțumiți, de la foști soldați indignați de capitularea Germaniei până la tineri furioși că erau șomeri. În cele din urmă, până la 1,5 milioane de bărbați germani s-au alăturat unui grup Freikorps. Aceștia reprezentau un val tot mai mare de naționalism și extremism de dreapta care avea să izbucnească în haos politic și care, în cele din urmă, avea să ducă la apariția Partidului Nazist.
Noul guvern era lipsit de autoritate, așa că s-a sprijinit pe Freikorps pentru a-și duce bătăliile. Țara a fost lovită de valuri de violență, valuri după valuri de violență, atât din partea grupurilor muncitorești de stânga, cât și din partea grupurilor de dreapta din ce în ce mai combative, care se resimțeau față de ceea ce considerau a fi o abdicare completă a Germaniei față de cerințele comunității internaționale după război. Iar Freikorps și alte grupări paramilitare se aflau în mijlocul acestei lupte adesea sângeroase – legitimate și susținute de un guvern atât de slab încât le dădea frâu liber pentru a teroriza pe cine doreau.
Între timp, grupările de dreapta, susținute de propriile miliții, au făcut tot ce au putut pentru a încuraja naționalismul și extremismul. În ziarele vremii, au propagat teorii ale conspirației și au arătat cu degetul spre evrei și comuniști pentru economia precară a Germaniei și pentru epidemia de șomaj. Antisemitismul a devenit o forță motrice după război, alimentat de credința eronată că aripa stângă a „înjunghiat Germania pe la spate”, alimentând revoluția în timp ce țara pierdea Primul Război Mondial. Chiar dacă mai puțin de 1% dintre germani erau evrei, antisemitismul și ostilitatea față de evrei au început să crească, pe măsură ce adepții furioși ai dreptei îi învinuiau pentru fiecare problemă economică și socială. Dintr-o dată, politicienii evrei și cei din guvern cu care partidele de extremă dreapta nu erau de acord erau în vizor.
Pe măsură ce guvernul s-a stabilizat, Freikorps a început să dispară. Dar un nucleu dur din cadrul Freikorps a continuat lupta sub auspiciile Organizației Consul, o organizație paramilitară de dreapta care își ucidea dușmanii politici. Formată în 1920, organizația avea membri în întreaga țară și s-au angajat să susțină naționalismul, să combată influența evreilor și a cauzelor politice de stânga, să lupte împotriva noii constituții și să facă imposibilă dezarmarea țării.
Activitățile grupului au fost în mare parte trecute cu vederea de sistemul judiciar, care a făcut puține încercări de a opri crimele
Grupul a fost finanțat din banii care fuseseră puși deoparte de guvern pentru a finanța Freikorps înainte de dizolvarea acestuia la începutul anilor 1920, iar în Bavaria, în special, a fost susținut în mod deschis de președintele anti-Weimar al statului.
Organizația Consul s-a impus rapid ca unul dintre cele mai puternice – și periculoase – grupuri ale epocii. Prima sa țintă a fost Matthias Erzberger, ministrul de finanțe al Germaniei. Aripa dreaptă era furioasă că acesta semnase Tratatul de la Versailles și era supărată pe reformele fiscale stricte pe care le introdusese după război în încercarea de a stabiliza economia șubredă a țării. Se plimba la o stațiune balneară germană în 1921, când a fost împușcat de doi membri ai organizației Consul.
Grupul a lovit din nou în 1922. De data aceasta, ținta lor a fost Walther Rathenau, ministrul de externe al Germaniei. Un geniu economic, acesta a fost însărcinat nu doar cu gestionarea relațiilor externe dificile ale Germaniei după război, ci și cu sprijinirea redresării economiei țării. Însă extrema dreaptă s-a opus politicilor sale economice și i-a denigrat activitatea, care a inclus și orchestrarea plății despăgubirilor către învingătorii războiului. Rathenau era, de asemenea, evreu și era conștient că religia sa îl făcea o țintă. În iunie 1922, a fost împușcat de la mică distanță de un asasin al organizației consulilor de dreapta.
Asasinatul a fost întâmpinat cu o sărbătoare deschisă în cadrul dreptei, care a sărbătorit cu insulte și scandări antisemite. Dar restul țării a fost șocată de faptul că un oficial guvernamental fusese ucis pentru că era evreu.
Republica de la Weimar a interzis organizația, dar era prea târziu. Între 1918 și 1922, Organizația Consul și alte grupuri paramilitare de dreapta au comis cel puțin 354 de asasinate politice. După interzicere, Organizația Consul, și altele ca ea, pur și simplu și-au schimbat numele și au continuat să alimenteze teroarea. Și, din ce în ce mai mult, organizațiile paramilitare de dreapta s-au aliniat cu Partidul Național-Socialist – grupul care avea să devină în cele din urmă naziștii. Acum, scena era pregătită pentru o teroare și mai mare, determinată de ură, antisemitism și de un guvern și o populație dispusă să privească în altă parte.
