Din 1945 este secretar general de redacție la revista Lumea (director G. Călinescu), în 1947 este numit șef de presă la Editura Fundațiilor Regale (directorul editurii Al. Rosetti).
Editează, împreună cu Virgil Ierunca, revista de poezie în cinci limbi Agora, în care publică poeți și eseiști prestigioși din țară și străinătate (revista a fost interzisă după primul număr).
Finanțarea a fost obținută de Octavian Neamțu din bugetul prestigioasei Edituri a Fundațiilor Regale.
Publică două articole virulente:
Criza culturii și Criza omului în ziarul Jurnalul de dimineață. Între 1950 și 1955 face închisoare la Canalul Dunăre-Marea Neagră și minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, în urma unei condamnări politice.
Până în martie 1958 este redactor al publicației Limbă și literatură. Arestat din nou în 1958, este condamnat la moarte pentru „trădare”, apoi, prin comutare, la muncă silnică pe viață.
Este eliberat în 1964, împreună cu alți deținuți politici.
Își reîncepe activitatea literară în 1966 cu volumul de versuri Eseu.
Scrie și publică într-un tempo uluitor pentru a „recupera anii ce i s-au furat” prin pușcării.
Exilul
În 1981 familia Caraion a primit azil politic în Elveția și s-a stabilit la Lausanne, unde scriitorul a editat revistele internaționale Don Quijote și Correspondances.
Atacă vehement „comunismul cu față fascistă”, demască un regim detestat, pe conducătorii și torționarii săi într-un volum întitulat Insectele tovarășului Hitler.
În acești ultimi ani ai activității sale, Caraion a fost ajutat de prieteni credincioși, printre care Christian W. Schenk la îndemnul lui Emil Manu și mai ales de către Ion Solacolu, care i-a deschis coloanele revistei Dialog, din Germania federală, și ale suplimentului ei literar.
În iunie 1986, Solacolu începe publicarea primului din cele șase Caiete Caraion, în care acesta figurează cu Apa de apoi, poeme inedite, și Prima carte a exilului.
Rupt de țară și de rădăcinile poeziei sale, Caraion a exprimat anxietatea expatrierii într-un eseu elocvent, Cuvintele în exil.
El găsește totuși mijlocul de comunicare nemijlocit cu țara, grație redacției române a postului de radio BBC, care-i difuzează multe eseuri și profile literare.
Contraatacul Securității
Paralel are loc o campanie contra persoanei lui Ion Caraion, vizibil organizată de organele de dezinformare din publicațiile comuniste din țară, orchestrate în primul rând de Eugen Barbu, ca și de cele de extremă dreaptă sau pretins naționaliste din exil.
Ion Caraion s-a stins din viață la Lausanne, la 21 iulie 1986.
În 2006 se publică volumul „Cazul Artur și exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS”, editat de Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, care cuprinde dosarul de informator al scriitorului Ion Caraion.
După 11 ani de închisoare, în 1964 este recrutat de Securitate și i se oferă eliberarea din închisoare în schimbul statutului de informator. Primește numele de cod „Nicolae Anatol”, apoi pe cel de „Artur” și face periodic rapoarte până în 1981, când se stabilește în Elveția
Stelian Diaconescu
Ion Caraion (preudonim al lui Stelian Diaconescu), poet, eseist şi traducător, s-a născut la 24 mai 1923 în satul Ruşavăţ, judeţul Buzău.
A urmat cursurile Liceului B.P. Haşdeu din Buzău (1934-1942), apoi a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
Colaborează la Acţiunea Buzăului, unde în 1940 foloseşte pentru prima dată pseudonimul Ion Caraion, şi este prezent cu versuri şi recenzii literare în Universul literar şi Curentul literar. Din 1942 a început să lucreze în redacţiile mai multor ziare, reviste şi edituri:
