Tatăl colonialismului: Inspirație pentru Führer
Partidul lui Mussolini a fost primul partid fascist care a ajuns la putere în Europa. Partito Nazionale Fascista ( Partidul Național Fascist) a fost un model pentru Führer. Prima încercare a acestuia de a prelua puterea a avut loc un an mai târziu, la München. Deși fascismul german va depăși fascismul italian în ceea ce privește cruzimea și crimele în masă, italienii au fost totuși primii profesori ai germanilor, în special în ceea ce privește colonialismul.
Explicația istoricul Patrick Bernhard:
Pentru Germania nazistă, metodele și experiențele italiene în materie de gestionare a populației coloniale au servit drept model și exemplu de „cele mai bune practici”, contribuind în mod crucial la planurile germane de colonizare și de refacere etnică a Europei de Est.
Bernhard mai remarcă faptul că istoriile Axei au avut tendința de a se concentra pe eșecurile alianței, sfâșiată de „resentimente naționaliste și rasiale adânc înrădăcinate”. Dar colonialismul italian a fost altceva. Înainte de Mussolini, Italia înființase colonii în Eritreea (1882), Somalia (1889) și în două provincii din Libia (1911). Cu toate acestea, regimul fascist a preconizat o nouă formă de „colonizare, care era total dirijată de sus și care prevedea transferul a milioane de coloniști”.
De la preluarea puterii fasciștilor și până în 1931, Italia a purtat „un război colonial extrem de brutal” în Africa de Nord, ucigând aproximativ 10% din populația Libiei în timp ce își reafirma controlul în această țară. Abisinia a fost redusă în mod similar printr-un război brutal în 1936.
Aproximativ 20.000 de coloniști au fost trimiși în Libia în anul 1938
Milioane de italieni ar fi trebuit să colonizeze aceste posesiuni africane. Geologi, agronomi și etnologi au contribuit la căutarea locațiilor ideale pentru orașe și ferme. Aproximativ 20.000 de coloniști au fost trimiși în Libia în 1938 cu mare fast, însoțiți de atașatul german pentru muncă. Au fost amenajate 40 de orașe pe o grilă strictă, cu centre sociale și de partid. Fiecare familie avea tot ce era necesar pentru a începe o viață nouă. Au primit „o casă modernă și complet standardizată, cu apă curentă, mobilier și provizii de alimente pentru primele săptămâni”.
Până în 1940, erau în total 40.000 de coloniști.
„Viața și munca în aceste orașe de coloniști aveau mai multe trăsături de totalitarism decât în Italia continentală”, scrie Bernhard. În 1943, când Marea Britanie și Franța au preluat controlul asupra coloniilor italiene din Libia, în Africa de Nord erau 150.000 de italieni.
Omul Nou al fascismului
„Oamenii de știință coloniali” au întocmit planuri pentru o „colonizare demografică”. Politica de colonizare avea ca scop creșterea ratei natalității în Italia și stoparea exodului rural către orașele din Italia. Planul era de a: „îmbunătății” populația, creând „o nouă rasă de italieni”, Omul Nou al fascismului: o armată de „soldați crescuți la țară” care să extindă și să apere Imperiul.
Propaganda fascistă cu privire la proiectul libian a atras atenția britanicilor și americanilor, însă naziștii au fost cei cu adevărat entuziasmați. Heinrich Himmler, Rudolf Hess, Robert Ley și Hermann Göring au vizitat toți Africa de Nord înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939.
Bazat pe modelul italian, Generalplan Ost (Planul general pentru est) al naziștilor prevedea colonizarea a 16 milioane de oameni într-o Europă de Est epurată din punct de vedere rasial. Viitoarele orașe germane includeau chiar și piețe centrale luate după modelul italian, nefiind caracteristice urbanismului german.
