Se știe doar că la 22 decembrie 1957 profesorul se află în România, deținut la „Cerchez”, o casă conspirativă a Securității. Doi ani a fost chinuit Aurel Decei în interogatorii interminabile.
Agentul român „Gheorghe”, a folosit pașaportul lui Decei, cu fotografia schimbată, pentru a intra în Turcia și a recupera unele lucruri și documente din casă profesorului.
Anchetatorii l-au stors pe Decei și-au ajuns la concluzia că distinsul orientalist fusese agent activ a opt servicii de spionaj internaționale. Ziarele lumii titrau: „Președintele românilor liberi din Turcia răpit de agenții comuniști de dicolo de cortina de fier”.
La 15 februarie 1960, după ce a fost „scuturat” de tot ce știa și de ce nu știa, Aurel Decei a fost condamnat la moarte. După ce Colegiul Militar i-a respins recursul, Decei a semnat un memoriu lacrimogen înaintat tartorului poliției politice Alexandru Drăghici.
Prezidiul Marii Adunări Naționale i-a comutat pedeapsa în 25 de ani de muncă silnică. A stat doar patru ani după gratii, după care a fost eliberat în august 1964. Semnase însă un legământ că s-a repatriat de bună voie și că pentru greșelile din trecut a fost pedepsit.
Era bolnav, dar s-a grăbit să ajungă în satul natal, Gura Râului. În cele din urmă a ajuns să lucreze la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. A părăsit această lume la 24 aprilie 1976. Se născuse în 1905.
Sursa: Ioan Opriș, „Aurel Decei sau destinul disperării”; Teșu Solomovici, „Enigma Aurel Decei, sau implicarea istoricului în spionaj”
