Situația politică din România în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Rolul Serviciului Special de Informații (SSI)
Teritoriul românesc în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a devenit un loc de confruntare a intereselor germane, franco-engleze și sovietice, situație care va modifica radical istoria și viitorul acestei țări. În perioada noiembrie 1940 – mai 1945, pe plan informativ, misiunea de coordonare, analiză și sinteză îi revine Serviciului Special de Informații, reorganizat din fostul Serviciu Secret al armatei române, moment în care se pun în practică orientările teoretice dobândite anterior.
Situația națională a cunoscut o primă lovitură în urma Dictatului de la Viena din vara anului 1940, atunci când România pierde o suprafață de 99.738 de km și o populație de aproximativ 6.821.000, principala preocupare devenind încercarea de păstrare a identității naționale și recuperarea pierderilor teritoriale. Decizia inițială a neutralității în urma declanșării celui de Al Doilea Război Mondial nu a putut fi menținută, iar aderarea la o alianță politico-militară devenea o necesitate.
Ion Antonescu încearcă odată cu desemnarea sa în calitate de conducător al statului român cu puteri depline să realizeze idealul național și obiectivul strategic de a reface toate granițele țării. Realizarea acestui obiectiv vital pentru țară a reprezentat în schimb o radicală transformare a unor domenii precum înzestrarea și instruirea armatei, doctrina de campanie, reorientarea politicii externe a statului și nu în ultimul rând, Serviciul Secret de Informații. Îndeplinirea idealului național în viziunea lui Antonescu, era posibil doar printr-o colaborare cu Germania, întrucât în acea perioadă era cel mai puternic stat, iar o viitoare campanie în est împotriva Uniunii Sovietice pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei ar fi ajutat atât realizarea idealului național, cât și la eliminarea pericolului comunist. Prin campania din est și efortul național de război se încerca totodată și o schimbare de percepție a lui Hitler în privința românilor ce ar fi dus în cel mai bun caz la anularea clauzelor Dictatului de la Viena din 30 august 1940 sau cel puțin la o ameliorare a condițiilor de trai a românilor din teritoriile cedate. Cu toate acestea, Serviciul Special de Informații a avut rolul de menținere a relațiilor cu Aliații anglo-saxoni, în cazul în care campania din est ar fi eșuat, devenind un instrument indispensabil statului pentru analiza și evoluția raporturilor diplomatice și militare pe plan internațional.
Din momentul obținerii puterilor depline pe 6 septembrie 1940 Antonescu oferă un rol esențial părții informative în urma publicării Decretului-lege nr. 3083 pentru înființarea Serviciului Special de Informații, intrat în vigoare pe 8 septembrie. Acest serviciu era înființat pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri și se subordona direct conducătorului statului, iar de înzestrarea bugetară, logistică și administrativă se ocupa Ministerul Apărării Naționale și Secretariatul General. S.S.I conlucrează în urma Decretului-lege nr. 3083 cu celelalte ministere și cu Marele Stat Major al armatei, însă conducerea deplină a serviciului era dată de Antonescu. Funcționarea se făcea pe baza unui regulament propriu, coordonat de un director general, în primă fază colonelul Ioan Nicolaid, care avea deplină libertate în fixarea atribuțiilor pentru întregul personal.
Conflictul cu Garda de Fier
Conștientizarea iminentului conflict cu Garda de Fier care avea drept scop acapararea totală a puterii statului, l-a determinat pe Antonescu să restructureze serviciul prin înlăturarea cadrelor influențate de ideologia legionară, viitorul flux informațional fiind considerat esențial într-un conflict deschis. Primul pas în această privință îl reprezintă elaborarea unui nou Decret-lege, la data de 12 noiembrie 1940, prin care este numit în funcția de director general Eugen Cristescu. Fostul șef al Siguranței era un adversar al mișcărilor extremiste și a început o amplă mișcare de modernizare a sistemului informațional.
Acțiunea S.S.I pe plan intern s-a desfășurat atât în privința organizațiilor politice legale precum Mișcarea legionară, limitată la perioada Statului Național legionar,14 septembrie 1940- 25 ianuarie 1941 și Grupul Etnic German ( înființat sub presiunea Germaniei naziste prin Decretul nr. 830 din 20 noiembrie 1940), cât și spre cele ilegale, Mișcarea legionară după rebeliunea din ianuarie 1941, mișcarea comunistă și grupările național-țărăniste și liberale. Supravegherea informativă a organizațiilor politice extremiste, atât legionară cât și comunistă, putea fi declanșată de autoritățile statului ( Direcția Generală a Poliției de Siguranță și Prefectura Poliției Capitalei și Prefecturile teritoriale din orașele de reședință de județ). Măsurile preventive ori de represiune în ceea ce privește monitorizarea membrilor național-țărăniști și liberali au constat într-o supraveghere mult mai redusă, marcată de unele comentarii față de măsurile guvernului, a proiectelor de activitate, puncte de vedere față de alte grupări politice, propagandă etc. Putem vorbi astfel despre un acord între Antonescu și liderii principalelor partide politice de colaborare.
În ceea ce privește politica internă, cel mai periculos element la adresa siguranței naționale a fost mișcarea legionară. Asasinatele întreprinse de către legionari la Snagov, Jilava și Streșnic în perioada 26-27 noiembrie 1940, creșterea considerabilă a membrilor și intrarea trupelor germane pe teritoriul României în urma aderării la Pactul Tripartit din noiembrie, au marcat o supraveghere mult mai strictă din partea S.S.I. Mișcarea legionară este bine caracterizată prin intermediul documentelor de analiză ale S.S.I, atât în timpul cât și după evenimentele din 1941, sub forma a 5 volume cu câte 400 de file de fiecare, sub denumirea de ,,Cartea albă a rebeliunii”. Aceste volume au reprezentat baza teoretică în realizarea lucrărilor ,,Pe marginea prăpastiei”, scrieri cu rol propagandistic special adresate opiniei publice, în care mareșalul Antonescu devine un salvator al țării în fața pericolului reprezentat de mișcarea legionară. Cu toate acestea, implicarea S.S.I cât și Secția a II-a din Marele Stat Major în politica internă a statului în privința situației legionarilor reprezintă profesionalismul de care au dat dovadă aceste servicii , al căror rol suprem este cel de a veghea interesele și bunul mers al țării.
Imixtiunea legionară în rândul armatei, după relatările lui Horia Sima a fost una destul de mare întrucât o bună parte din corpul ofițeresc tânăr și mare parte din soldații de rând au văzut prin intermediul acestei mișcări o modalitate de afirmare și obținere de beneficii. Sfătuit constant de către Eugen Cristescu, Ion Antonescu elaborează Ordinul nr. 1936 pe data de 18 decembrie 1940, prin care se interzice orice amestec legionar în armată și orice amestec din partea armatei în Mișcarea legionară. Încercarea tot mai fățișă de subordonare și atragerea de partea mișcării a armatei, a avut în opinia analiștilor S.S.I, efectul invers și anume, cadrele din mediul superior al armatei au conștientizat pericolul și incompetența legionarilor. Un exemplu în această privință îl reprezintă asasinarea importantului om de cultură român, Nicolae Iorga de către legionari.
În timpul revoltei legionare din ianuarie 1941, Hitler decide să îi acorde sprijin lui Antonescu prin implicarea armatei germane în dezarmarea legionarilor, dar decizia de a prelua conducătorii mișcării și transferul lor la Berlin a reprezentat constant o teamă pentru general, astfel încât se subînțelegea necesitatea continuării urmăririi informative a mișcării și după încetarea rebeliunii.
O notă de informare din 13 februarie 1941 intitulată ,,Activitatea legionară în căminele studențești”, trimisă tuturor structurilor esențiale unei bune funcționări a statului, readuce în discuție pericolul reprezentat de mișcarea legionară și locurile în care, bine conspirate de altfel, continuau să existe și funcționeze centre de rebeliune. Printre acestea enumerăm Internatul Teologic din str. Radu Vodă nr. 24, căminul de pe Șoseaua Kiseleff( studenți de la Politehnică), locuri în care se desfășura o puternică propagandă legionară.
Rolul S.S.I până la 23 august 1944 a fost în continuare de eliminare a oricărui pericol manifestat de legionari care au încercat de câteva ori să îl asasineze pe Antonescu. Pe 13 noiembrie 1941, apare un document de sinteză cu numele de „Scurtă dare de seamă asupra situației politice interne”, unde avem prezentat la capitolul II, problema legionară privită de diferite cercuri politice și sociale. Principalii oameni politici ai țării precum Maniu, Mihalache, Dinu și Gheorghe Brătianu îi consideră pe legionari un constant pericol în interiorul statului, ca fiind niște instrumente ce pot provoca probleme intereselor României.
Un alt sector important din buna funcționare a statului, marea burghezie manifestă sentimente negative față de legionari, iar armata încă din timpul rebeliunii se consideră într-un conflict deschis și continuu cu orice încercare a legionarilor de a reveni pe scena politică a țării. În ansamblu, acceași părere este împărtășită și de mica burghezie, intelectuali, țărănime și funcționari.
Mai multe informații despre acest subiect pot fi descoperite prin intermediul următoarele cărți:
1.Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie, Documente S.S.I despre poziția și activitățile politice din România, 6 septembrie 1940- 23 august 1944, Vol I , Ed. Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului, București, 2005,
2. Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie, Documente S.S.I despre poziția și activitățile politice din România, 6 septembrie 1940- 23 august 1944, Vol II, Ed. Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului, București, 2006
