Scrisoarea „emoționantă” a lui Heinrich Himmler din ultimele sale zile de viață
La început, primele scrisori par extrem de banale; nimic nu sugerează că Heinrich Himmler din 1927 se va transforma mai târziu într-un criminal în masă. Doi oameni mai degrabă lipsiți de pretenții, unul funcționar de partid al NSDAP și o asistentă medicală divorțată, se întâlnesc la sfârșitul anilor ’20 și își declară dragostea unul față de celălalt în numeroase scrisori. Se căsătoresc, își înființează o afacere de sine stătătoare (creșterea păsărilor de curte) la țară, au un copil și, mai târziu, primesc un copil în adopție. În anii următori, în timp ce soțul călătorește în mare parte în interes de serviciu, soția rămâne acasă, are grijă de copii și de casă și se ocupă de afacerile fermei. Cu timpul, scrisorile devin mai serioase: cariera soțului prosperă; cuplul corespondează despre grijile zilnice; își dau telefon aproape zilnic, chiar și după ce soțul avea de mult timp o amantă și a făcut copii cu ea.
Odată ce îi devine clar că războiul este pierdut, corespondența se încheie cu o scrisoare de adio din partea sa:
„Buna și iubita mea, Mami!
Buna mea fetiță dragă!
Herr Baumert vine cu mașina, ceea ce îmi dă ocazia să includ această notă. Îi va spune multe lui Mami în persoană.
Dar ar trebui să aducă măcar un bilet împreună cu un mic pachet. Pentru noi toți, aceste vremuri sunt incredibil de grele și totuși, lucrurile vor lua – aceasta este convingerea mea fermă – o întorsătură spre bine. Dar este greu.
Voi, dragii mei, rămâneți sănătoși.
Cel Străvechi ne va proteja pe noi, și mai ales pe bunul popor german și nu ne va lăsa să pierim.
Vă trimit amândurora, ție, iubita mea Mami, și ție, Püppi, draga mea, multe, multe sărutări și salutări afectuoase.
Heil Hitler! Cu drag,
Pappi al tău”
17.4.45
Această scrisoare are caracteristicile evidente ale unei despărțiri. Este una dintre puținele pe care Himmler le-a adresat în mod expres soției și fiicei sale și este prima și singura dată când își încheie scrisoarea cu „Heil Hitler” – în mod ironic, într-un moment în care încerca să poarte negocieri secrete cu aliații occidentali fără știrea lui Hitler.
De ceva vreme, Heinrich Himmler nu mai credea că totul va lua o „întorsătură bună”. În schimb, se retrăgea din ce în ce mai des și pentru perioade mai lungi la Hohenlychen, unde se internase pentru tratament și refuza să vorbească cu cineva. Faptul că această scrisoare se referă la posibila cădere a poporului german – care ar putea fi împiedicată prin intervenție divină – arată cât de disperată era viziunea sa asupra situației.
„Cel Străvechi” era divinitatea mitică germanică Waralda
Himmler l-a menționat la 26 iulie 1944, în discursul citat anterior: „Nu am nimic de-a face cu confesiunile religioase, las asta în seama fiecărui individ. În rândurile SS, însă, nu am tolerat niciodată un ateu. Fiecare om crede profund în soartă, în Domnul Dumnezeu, pe care strămoșii mei, în limba lor, îl numeau Waralda – Cel Străvechi – care este mai puternic decât noi”. Probabil că a scris această scrisoare de adio din Hohenlychen. În timp ce făcea acest lucru, Paul Baumert, șeful personalului al Reichsführer-ului SS, se îndrepta spre Bavaria pentru a organiza evadarea lui Marga și a lui Gudrun, precum și pe cea a lui Hedwig, Helge și Nanette Dorothea.
La 20 aprilie 1945, de ziua de naștere a lui Hitler, Himmler l-a vizitat pentru ultima dată pe Führer la Cancelaria Reich-ului din Berlin. Opt zile mai târziu, un comunicat britanic interceptat a ajuns în buncărul Fuhrerului, conținând informații potrivit cărora Himmler negocia cu Aliații occidentali. Ca răspuns, Hitler a ordonat ca Himmler să fie înlăturat din toate funcțiile în stat și din partid. În acel moment, Himmler a fugit în Germania de Nord și a locuit la Flensburg.
Himmler i-a scris scrisori feldmareșalului britanic Bernard Montgomery
Amiralul Karl Dönitz, pe care Hitler îl proclamase drept succesor înainte de sinuciderea sa la 30 aprilie, se afla la Flensburg. Când a aflat de retrogradarea lui Himmler, a ales să nu-l includă în noul său cabinet de tranziție. Himmler s-a deplasat în Flensburg fără să fie recunoscut timp de încă două săptămâni. A primit lideri SS devotați, a păstrat un personal de 150 de persoane, împreună cu un birou de radiocomunicații și un parc auto. I-a scris scrisori feldmareșalului britanic Bernard Montgomery, dar nu a primit niciodată un răspuns. La 20 mai, cu trei zile înainte de arestarea guvernului Dönitz, Himmler a părăsit orașul împreună cu mai mulți membri ai personalului său. Își bărbierise mustața și purta un plasture pe ochi, precum și uniforma Geheime Feldpolizei [Poliția Militară Secretă], și avea acte de identitate false emise pe numele Heinrich Hitzinger. Planul de a evada spre sud prin cordonul englezesc nu a reușit. El și anturajul său au fost suspectați că sunt agenți ai Gestapo și, la 22 mai 1945, au fost duși la Lüneburg, cartierul general al Armatei a doua britanice. Acolo Himmler a fost identificat și, la scurt timp după aceea, s-a sinucis cu o capsulă de cianură.
