Zi sfântă ajunul nașterii Domnului, zile sfinte ale Crăciunului!
Cu câtă evlavie și cucernicie așteptam în pruncia noastră sosirea voastră și ce bucurie străbate și azi inimile noastre de câte ori ne gândim la voi.
Se deschideau deodată ca la un semn din ceriu comorile, ce ascunse stau în sufletul poporului nostru, și satele noastre spre seară răsunau de glasurile îngerești ale copilașilor noștri, iar mai târziu de glasurile voinicești ale feciorilor noștri, înspre ziuă țiganii din satele vecine se așezau sub fereastră și răsună satul de glasurile lor tremurătoare.
Sunt colindătorii noștri, sunt colindele noastre.
Ne-au rămas moștenire de la moșii și de la strămoșii noștri, comoară neprețuită a sufletului nostru, obiceiuri sfinte în viața poporului nostru.
Azi nu le mai vedem. Azi nu mai auzim sfintele noastre colinde, azi nu se mai păstrează aceste sfinte obiceiuri.
Se duc și ele, și deodată cu ele se smulge o parte a sufletului nostru, se pierde o comoară neprețuită din avutul sufletesc al neamului nostru.
Și cu ce înlocuim noi obiceiul vechi strămoșesc al colindelor noastre?
Ce bucurii plantăm în locul colindelor și al farmecului de a umbla la colindat?
Ce punem în locul poeziei din colindele noastre?
Cu câtă sfințenie ne pregătiam noi în pruncia noastră pentru ajunul Crăciunului, pentru sfintele sărbători ale nașterii Domnului!
Întreg postul Crăciunului ne adunam după cină în școală și sub conducerea bătrânului cântăreț de la biserică ne pregătiam pentru sfintele sărbători.
La locul prim veniau cele ale bisericii, căci copiii trebuiau duși la biserică încă de la începutul utreniei.
În izmenuțe de pânză
După portul satului eram îmbrăcați numai în izmenuțe de pânză, țesute și făcute de mâna mamei, cu un suman țesut și cusut tot de mâna mamei, și strângeam din toate puterile aceste hăinuțe, ele strângeau căldura, care rămânea în noi, și n-a fost veste nici poveste să fi înghețat vreun copilaș în biserica de la noi.
Adunați în școală începeam cu pregătirile și cântam pe din afară: tropariul nașterii, cântam condacul nașterii, dearândul cântam tot pe din afară Catavasiele nașterii, cântam „Slavoslovia cea mare” și apoi toate cântările Sfintei Liturgii.
Vinea rândul la colinde, și la locul prim luam colindele cele sfinte, și numai la urmă cele lumești.
În viața sufletească a poporului nostru un cult deosebit are maica Domnului.
Cum și-a aplicat fiul, cum l-a crescut, cum l-a plâns la răstignire, cum a vorbit ea cu meșterul de lemn care a făcut mare crucea Domnului, a fiului ei, cum a blăstămat ea pe meșterul de lemn, care i-a spus că a făcut o cruce grea:
O meșter de lemn,
Să lucri cu anul,
Și să capeți banul.
Obiceiuri chemate a ne contopi în vecinii noștri
(…) Noi am luat obiceiuri străine, străine de firea, străine de toată ființa noastră, străine de tot trecutul nostru, obiceiuri chemate a ne dezbrăca de ființa noastră românească, și a ne contopi în vecinii noștri.
De pildă. Am luat la Crăciun de la străini pomul de Crăciun.
Fără de nicio legătură cu trecutul nostru, cu firea, cu obiceiurile poporului nostru, în ajunul Crăciunului în casa noastră așezăm pomul de Crăciun.
Cu durere văd țăranii noștri din jurul Sibiului cum aleargă în ajunul Crăciunului în spate cu arborele, spre a face prasnic copiilor săi.
Și se asează arborele de Crăciun.
Tata nu a mai văzut lucruri de acestea, de aceea inima lui e goală; goală ca a unui om care profanează memoria părinților săi și se rupe de tot trecutul lor.
Colinda lui Goga
În aceeași revistă, Octavian Goga își publica poezia Colindă:
Moș Crăciun, Moș Crăciun!
La casa de om sărac
S-a gătit făina-n sac
Și n-avem să-ți dăm colac…
Moș Crăciun!
Moș Crăciun, Moș Crăciun!
Pe toate răzoarele,
Pe toate ogoarele
Ne-am trudit picioarele…
Moș Crăciun!
Moș Crăciun, Moș Crăciun!
Toate săptămânile
Ne-am ostenit mâinile
Și-am adunat grânele…
Moș Crăciun!
Moș Crăciun, Moș Crăciun!
Slujim slujba satului,
Țarina bogatului,
Pajura-mpăratului…
Moș Crăciun!
Moș Crăciun! Moș Crăciun!
Pe toate cărările
Îți cântăm cântările,
Ardem lumânările…
Moș Crăciun!
