Regina României: Mâna de fier a țării din timpul Primului Război Mondial
În primele luni ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919, regina Maria a României a declarat cu mândrie că a reușit să ofere o imagine bună țării sale. În vara anului 1918, Maria fusese descrisă de New York Times ca fiind „una dintre personalitățile vii și de neuitat ale războiului”.
N-ar fi prezis nimeni în anul 1914 faptul că regina României va străluci în lumina reflectoarelor la cea mai mare adunare politică pe care o văzuse vreodată lumea. În timp ce Serbia nu a avut altă opțiune decât să intre în război în luna august, România, alături de Bulgaria și Grecia, au rămas inițial neutre. Cele două conflicte balcanice din cei doi ani precedenți au făcut ca aceste țări să se teamă de un angajament prematur în tabăra greșită și să aibă revendicări teritoriale concurente care excludeau o alianță balcanică. Blocajul sângeros care a definit atât de mult conflictul nu făcea nici perspectiva intrării în joc, nici predictibilitatea învingătorului final. Până la sfârșitul anului 1915, Bulgaria a trecut de partea Puterilor Centrale, iar Serbia a fost înfrântă.
România a continuat să tergiverseze
Carol I, un membru al dinastiei Hohenzollern, a devenit primul monarh al țării, iar pe parcursul lungii sale domnii, a rămas loial rădăcinilor sale, angajând România într-o alianță secretă cu Germania și Austria-Ungaria.
Evenimentele din 1914 l-au pus în dezacord cu guvernul său. Carol dorea să își onoreze angajamentul față de Tripla Alianță, în timp ce mulți dintre membrii elitei românești au văzut în război o oportunitate de a îndeplini ambițiile iredentiste ale națiunii pentru a obține Transilvania. Poate că decizia de a rămâne neutru a contribuit în mod neplăcut la moartea lui Carol în luna octombrie a aceluiași an. Acesta era măcinat de o conștiință negativă ca nu își putea respecta cuvântul dat. Prin moartea regelui, la tron a urcat nepotul său, Ferdinand (tot un Hohenzollern, născut în Germania și format în Prusia). Ferdinand era însoțit de un atu considerabil – soția sa ambițioasă, populară și chipeșă, Maria, care avea cu relații bune cu verii primari „Nicky”, țarul Rusiei, și cu George al V-lea al Marii Britanii.
Se zvonește că George ar fi avut cândva înclinații romantice față de tânăra prințesă, deoarece scrisorile lor erau presărate cu termeni afectuoși. Mama ei era marea ducesă Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea. Această legătură cu Orientul ortodox explică parțial de ce Maria, cel mai frumos dintre copiii Ducelui de Edinburgh, a fost data spre căsătorie la doar 17 ani, în 1893, cu un prinț german simplu, într-o țară pe care bunica sa, Victoria, o considera „nesigură” și „imorală”.
Prințul moștenitor Carol al II-lea, Regele Ferdinand I și Regina Maria a României, 1922
Până în anul 1914, regina s-a atașat de țară, iar prințul Barbu Știrbey, i-a oferit Mariei acces la scena politică a țării. Blocată timp de doi ani sub aspectul indeciziei, aceasta a recunoscut că ura neutralitatea. Pe 27 august 1916, regina relata în jurnalul său:
„M-am trezit în această dimineață știind ce va fi – știu de multe săptămâni – sunt una dintre singurele care au știut – știu că va fi război. Război!”. Sub presiunea Franței și a Marii Britanii, România s-a angajat în cele din urmă de partea Antantei și a declarat război Austro-Ungariei. Inițial, Maria a fost îngrijorată de propriul rol: „Ce poate face o femeie într-un război modern? Nu mai suntem pe vremea Ioanei d’Arc”.
În pofida faptului că trupele românești avansaseră cu succes în Transilvania, armata s-a prăbușit curând, odată cu convingerea primului-ministru și a regelui. Feldmareșalul german, August von Mackensen a reușit să ocupe Bucureștiul în decembrie 1916. A fost un eșec teribil, nu numai pentru România, ci și pentru moralul Antantei în general. Cu numai trei luni înainte, presa britanică și franceză descrisese cu bucurie intrarea României în război ca fiind „începutul sfârșitului”.
Bolnavii de tifos îi sărutau mâna fără mânuși
Intrarea României în război i-a oferit Mariei oportunitatea de a reprezenta țara în fața unui public occidental important. Până la acel fapt, regina era văzută în haine albe și cu Crucea Roșie pe frunte îngrijind soldații români răniți sau pe cei bolnavi de tifos. Ambasadorul francez a fost uimit de regină. Aceasta lucra la orice oră din zi și refuza să își ia măsuri de precauție atunci când se ocupa de trupele infectate.
„Nu credeți că le face mai multă plăcere să îmi sărute mâna descoperită?”, a întrebat ea, refuzând să poarte mânuși de protecție.
Scena din Paris
La sfârșitul războiului, România părea să obțină câștiguri teritoriale majore. Având în vedere popularitatea reginei, nu este de mirare că premierul Brătianu, cunoscut pentru faptul că „a intrat în război prea târziu și s-a predat prea devreme”, a invitat-o pe Maria să i se alăture pentru confruntarea care urma să aibă loc la Paris între cei Patru Mari și numeroasele națiuni mici cu pretenții concurente.
Regina a acceptat provocarea, iar la sosirea în Franța a fost exaltată de presa internațională pentru faptele sale vitejești din război. Susținerea presei confirmă faptul că încrederea reginei în propria popularitate nu era o simplă aroganță. Numeroase articole din Daily Mail o alegeau frecvent pe Maria în detrimentul politicienilor pe care îi respingea și îî numea „oameni de stat obosiți și plictisiți în jurul unei mese verzi”.
Stilul extravagant al reginei (pălării, voaluri, brocart și blănuri) a fost remarcat în mod regulat, iar ziarele publicau rapoarte despre deplasările sale de la Paris la Londra, unde ea și fiicele sale au stat în același apartament de la Palatul Buckingham pe care președintele Wilson îl eliberase recent.
Este semnificativ faptul că, după patru ani de diplomație și propagandă într-o lume a bărbaților, Maria a fost cea care a dat o notă de precauție:
„Cuvântul unei femei nu poate schimba fața unor evenimente atât de mari”. Poate că nu, dar România, care și-a dublat dimensiunea în urma războiului, devenind a cincea țară ca mărime din Europa, nu ar fi putut spera la un ambasador mai bun.”
