„Ceea ce-i un obiect de curiozitate, amestecat cu dezgust şi milă, — povesteşte martorul sunt ocnaşii. Nenorociţii aceştia, cu picioarele goale, capul ras şi acoperit cu un bonet roşu, îmbrăcaţi cu un pantalon de pânză groasă şi o bluză pe care poartă numărul de ordine.
Sunt legaţi, doi câte doi, cu un lanţ de fier, lung de cinci picioare. Am întrebat prin grilaj pe unul din condamnaţi ce se apropiase ca să ne ofere obiecte sculptate în lemn, dacă Collet era acolo.
- Collet!… strigă acesta, întorcându-se către un grup; vino!… te caută nişte domni…
Atunci, văzurăm înaintând spre noi, un bărbat cu înfăţişarea plăcută, sprinten încă, de aproape cincizeci de ani, cu o mână în buzunarul hainei şi cu bonetul roşu în cealaltă.
Ne întrebă, cuviincios, ce anume doream. I-am spus că voiam să ştim în câte exemplare îşi tipărise lucrarea pe care tocmai atunci o publicase.
— Trei mii!… răspunse el. Acesta, cel puţin, e numărul convenit cu editorul meu; dar, dv. înţelegeţi că lui îi este lesne să… mă înşele, dată fiind situaţia în care mă aflu…
— Cât timp vei mai rămânea aci?
— Patru ani.
- Ce ai de gând să faci după eliberare?
- Oh! despre asta nici nu mă îngrijesc!…
- Ba, dimpotrivă, ar trebui s-o faci, ca să ştii cum îţi vei câştiga existenţa…
– Nicidecum!… Deoarece mai am încă vreo 25— 30.000 de franci, venit…
— Aşadar, cheltuelile de judecată şi însuşi Statul nu ţi-au răpit toate bunurile?
— Oh! despre asta îmi luasem precauţiunile dinainte…
Din nenorocire, precauţiunile acestea nu-i folosiră. Îmbolnăvindu-se de friguri, el fi transportat la spital şi, la 24 noiembrie 1840, în momentul când să fie liberat, muri zicând:
- Nu-mi pare rău, înainte de a-mi da sfârşitul, decât că mor în ocnă! La ce bun că am avere!? Atâta aur!… Atâtea bijuterii…
Sursa: Realitatea Ilustrată din 26 ianuarie 1933
