Dar Collet nu se mulţumeşte să trăiască asemenea găinei la moară: fură zece mii de scuzi din caseta cardinalului, capătă bijuterii în sumă de 60.000 de franci de la giuvaergiul gazdei sale, escrochează furnizorii şi, cu buzunarele doldora… se face nevăzut!
Câtăva vreme, se odihneşte la Lugano, sub nume fals, ca un burghez ce părea să fie într-adevăr.
Dar omul acesta se plictiseşte ori de câte ori n-are prilej să fure. Sub pretext că vrea să facă o farsă cuiva, îl convinge pe un croitor să-i confecţioneze o uniformă de general şi un costum complet de episcop.
Le pune pe amândouă într-o valiză şi, hotărât să-şi încerce norocul auirea, se urcă în trăsură şi… pleacă.
Între timp, unul din mulţimea celor înşelaţi depune o plângere contra lui, tocmai în vremea când eroul nostru făcea furori
În uniforma-i strălucitoare de ofiţer i se prinde urma, carabinerii pornesc după el şi descoperă semnele proaspete pe unde trecuse.
În sfârşit, iată-I trăsura! Carabinierii se reped înaintea cailor, deschid triumfători uşa cupeului şi vor să pună mâna pe vinovat.
Dar, în loc de ofiţerul pe care-l căutau, ce văd? O cinstită faţă bisericească, un episcop cucernic, care-i întrebă binevoitor:
– Ce doriţi, prieteni?
Carabinierii, buimăciţi de necazul ce-i cuprinsese, nu găsesc decât răspunsul acesta:
– Binecuvântarea voastră, monsegniore…
Şi episcopul îi binecuvantă.
Văzându-se urmărit, Anthelme Collet îşi schimbase îmbrăcămintea, cu repeziciunea unui fulger. Acum, putea sa-şi urmeze liniştit drumul, spre Franţa: nu-l va mai stingheri nimeni.
Totuşi, când ajunge la trap, un al treilea personaj, un simplu preot, coboară din trăsura.
Un biet preot din Neapole, zice el, exilat pentru credinţele-i politice, venit să ceară azil episcopului francez. Acesta, înduioşat, atât de mila lui cât şi de istorisirea neajunsurilor pe care le îndura, îi încredinţează o parohie.
Şi citeşte liturghia, ţine predici, spovedeşte, ba chiar converteşte la catolicism pe câţiva rătăciţi.
Iar într-o bună zi o şterge cu banii ce-i strânsese pentru repararea bisericii.
Curând după aceia, soseşte la Nisa un episcop italian, monsegniorul Pasqualini: dar nu-i altcineva decât tot el, tot Anthelme Collet!
Mgr. Pasqualini e rugat să viziteze seminarul, să ţină o predică, să prezideze hirotonisirea noilor preoţi.
Spiritul lui cutezător de aventurier îl ajută să se poarte admirabil şi, gândindu-se mai târziu la cei şaizeci de seminarişti care primiseră ungerea din mâna lui, exclamă:
— M-aş bucura să aflu că au ieşit nişte slujitori de ispravă ai bisericii şi că împlinesc cu vrednicie sarcina păstoritului…
Cu toate acestea, Mgr. Pasqualini nu zăboveşte prea mult la Nisa.
