Răspândirea creștinismului în Imperiul roman: Persecuțiile și victoriile
În 235, Maximin Tracul suspendă libertatea cultului pentru 6 luni, în 251 Decius dublând perioada de interdicție, pentru ca Valerian să persecute, între 257-260, pe clericii și pe laicii eminenți vreme de 42 de luni. O religie care propovăduia egalitatea tuturor în fața unui Dumnezeu unic, precum și o viață de apoi mai bună decât cea lumească, creștinismul, hrănit din religiile orietale și din curentul filosofic neoplatonic, din care a preluat mitul Mântuitorului, a căpătat tot mai mulți adepți, încă din vremea „păcii lui Gallienus”. Fiul împăratului căzut prizonir în mâinile perșilor, Gallienus oferă, prin edictul său de toleranța, dreptul creștinilor la proprietate asupra cimitirelor și edificiilor de cult.
Edictul de la Serdica din 30 aprilie 311 punea căpăt unei perioade lungi de persecuție, între 303-311, fiind emis de împăratul Galerius.
Edictul de la Milano din 313 nu făcea decât să-l întărească
Prin aceste două edicte se garanta toleranța religioasă în Imperius, punându-se capăt persecuțiilor lui Dioclețian, începute în 303-304. De fapt, acest moment se rezumă la o scrisoare a lui Licinius prin care le cerea guvernatorilor răsăriteni să înceteze persecuțiile asupra creștinilor și să le înapoieze proprietățile confiscate. Din această scrisoare nu reiese însă că Licinius ar fi trecut la creștinism sau că din acest moment religia de stat devenea creștinismul.
Bazele dogmatice ale creștinismul vor fi puse după primul conciliu de la Niceea, convocat de Constantin cel Mare la un an de la înfrângerea adversarului său, Licinius, la Chrysopolis în 324. Din acest moment, creștinismul devenea religie de stat. În vremea lui Theodosius, începând cu 381, păgânismul va fi de mai multe ori condamnat oficial și scos în afara legii, prin interzicerea sacrificiilor, închiderea locurilor de cult,interzicerea divinației, a adorației în public sau în spațiul privat a divinităților păgâne. De altfel, creștinismul s-a bucurat de sprijinul imperial de-a lungul secolului IV, în timpul împăraților Constantius II, Gratian și Theodosius I, la succesul noii religii contribuind și temeinca organizarea bisericească, după modelul administrației imperiale. Episcopii au jucat un rol important, mai ales în marile centre: Roma, Antiochia, Milano, Alexandria, Constantinopol. Creștinismul a avut succes și în aducerea în sânul religiei a noilor populații barbare, precum goții.
În Scythia Minor, persecuțiile împăratului Dioclețian dintre 303-304 au produs și martiri, cei mai mulți fiind consemnați la Tomis, peste 60, Halmyris, cei dintâi martiri fiind frigienii Epictet și Astion, atestați în 290, dar și în alte orașe, cum ar fi Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis sau Durostorum, ultimul martir cunoscut la Durostorum fiind Aemilianus, în vremea lui Iulian Apostatul, în anul 362. Cercetările arheologice confirmă informațiile din Actele martirilor, de pildă inscripțiile de la Tomis, un este atestat un „martir și episcop” sau la Axiopolis, unde o inscripţie îi menţionează pe martirii Chiril, Chindeas şi Tasios. Au existat martiri și printre goți, în timpul prigoanei anticreștine a lui Athanaric din 372 – Sava gotul.
