Identitatea romană prin mit: Plutarh, Viața lui Romulus
A fost un apropiat al mai multor demnitari romani, întâlnindu-i chiar și pe unii împărați, motiv pentru care reușește să-și obțină și cetățenia romană. A scris eseuri filosofice, dar mai ales multe lucrări cu un pronunțat caracter istorico-biografic.. Capodopera lui Plutarh este lucrarea Vieți paralele, începută sub domnia lui Nerva, continuată și publicată până la moartea autorului, în vremea lui Traian și a lui Hadrian .
Din faimosul text aparținând marelui istoric și filosof elenofon, Viața lui Romulus, trebuie relevat mai întâi că legenda avându-l pe Romulus ca mare ctitor al cetății Romei s-a împământenit grație popularității de care s-a bucurat mitul printre autori, atât în spațiul elen, cât și în cel roman, existând, firește, modificări mai mari sau mai mici de la un autor la altul.
De fapt, această legendă are peste 25 de variante, cunoscute nouă din opera lui Aurelius Victor, Origo gentins Romanae. Mitul întemeierii, așa cum e narat de Plutarh, prefigurează, am putea spune, conflictul de peste ani dintre Romulus și Remus, actorii fiind, la 13 generații de la întemeierea cetății Alba Longa de către Iulius Ascanius, tot doi frați, Numitor și Amulius. Deosebirea fundamentală dintre cele doua ipostaze e că, în cazul fiilor Rheei – Silvia competiția e una cât se poate de legitimă, având drept finalitate întemeierea unei noi cetăți, pe când în cazul celor doi urmași ai fiului lui Aeneas, după cum povestește mitul Plutarh, nu are loc o competiție, un concurs, ci mai degrabă o înșelăciune, Amulius știind că bogățille Troiei îl vor ajuta să dobândească o putere superioară fratelui său pentru a uzurpa tronul cetății Alba Longa. Atât de ahtiat după putere și control se dovedește a fi Amulius încât o transformă pe Rheea – Silvia în vestală cu scopul de a împiedica apariția unor copii care ar putea mai târziu să-l înfrunte.
Se observă încă de la început caracterul profetic al mitului
Se constată însă că fiica lui Numitor e însărcinată și, în ciuda stăruințelor lui Antho, fiica regelui, de a nu o pedepsi pe Rheea – Silvia, fiica lui Numitor e aruncată în temniță pentru a nu zămisli potențialii viitori concurenți pentru tron. Cei doi băieți născuți sunt, conform lui Plutarh, „peste fire de voinici şi de frumoşi”, un motiv în plus pentru Amulius să-i îndepărteze. Miturile fondatoare au un caracter extrem de flexibil, fapt ilustrat și de Plutarh care, necunoscând cu exactitate desfășurarea evenimentelor, alege să prezinte ambele variante legate de numele lui Faustulus: pe de-o parte, Faustulus este slujitorul care fusese însărcinat cu aruncarea în Tibru a celor doi copii, pe de alta, Faustulus este salvatorul celor doi băieți, alături de soția sa, Acca Larenția. Oricum ar fi fost, slujitorul pune baieții într-o albie și pleacă să-i arunce, însă ajuns lângă mal se înfricoșează de repeziciunea cu care se revărsa apa, motiv pentru care lasă albia lângă mal și pleacă. Copiii sunt salvați de animalele lui Marte, cel despre care se crede că ar fi tatăl lui Romulus și Remus.
Lupoaica îi alăptează, în vreme ce ghionoaia le procură hrana și să-i păzescă ( e greu de înțeles ce „hrană” putea să le aducă o ciocănitoare și cum putea să-i păzească mai bine decât o lupoaică, dar mitul e mit). Faptul că Rheea – Silvia concepuse copiii încălcând regulile impuse unei vestale și că o lupoaică a salvat cei doi băieți i-a determinat pe romani, spune Plutarh, să numească cu același cuvânt și femeia de moravuri ușoare, și lupoaica. Soția lui Faustulus, Acca Larenția, ar fi fost o astfel de femeie, ceea ce la romani nu constituia câtuși de puțin o problemă, de vreme ce îî aduce jertfe și au chiar și o sărbătoarea în cinstea ei.
Fără îndoială, tradiția istorică privind întemeierea Romei este cât se poate de autentică, trecutul Romei fiind recuperat mai ales datorită descoperirilor de natură arheologică, însă nu trebuie ignorate nici metodele noi utilizate, cum ar fi analizata comparată a religiilor. Un rol important l-a jucat și reinterpretarea surselor literare, toate acestea fiind combinate în cadrul unei abordări pluridisciplinare. Cert e că , la sfârșitul epocii republicane, romanii și-au creat, post factum, această legendă de întemeiere, tocmai în epoca în care Roma încearcă să-și făurească propria-i identitate și să se plaseze pe un plan superior față de civilizația greacă, căreia îi e tributară, ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că originile Romei ar aparține domeniului imaginarului, informațiile arheologice venind în sprijinul discursului legendar, mitic.
