Generalul Ion Antonescu motiva decizia prin readucerea în cadrul frontierelor naţionale a „gliei străbune a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei”, teritorii ocupate în iunie 1940 de sovietici.
Iuliu Maniu preciza, la 6 iulie 1941, că războiul împotriva Uniunii Sovietice este pentru „întregirea patriei”.
În faţa intereselor Germaniei naziste, generalul Ion Antonescu nu a oprit forţele armate române pe linia de pe Nistru, România continuând să participe la războiul din Est, dar cu forţe mult mai puţin numeroase decât în prima fază a campaniei, iar dotările nu sprijineau această decizie.
Clasa politică înţelegea necesitatea implicării armatei române în război pentru recuperarea teritoriului naţional pierdut, însă atrăgea atenţia asupra alinierii politicii externe şi de securitate la interesele Germaniei naziste.
La 20 mai 1941, Constantin I. C. Brătianu atrăgea atenţia asupra „angajării în acţiuni militare al cărui rezultat nu putea fi cunoscut, războiul devenind global”.
Operațiunea Barbarosa
În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, la orele 3-3.30 a.m. ora locală a României, s-a declanşat Operațiunea „Barbarosa”, pe o linie a frontului de la Marea Neagră la Oceanul Îngheţat, atacul împotriva Uniunii Sovietice.
Alături de trupele Wehrmacht-ului au luptat în această campanie şi forţe armate ale altor state: finlandeze, române, ungare, italiene, slovace, pentru ca ulterior să se adauge şi contingente din Franţa regimului de la Vichy, Olanda, Belgia.
Forţele române implicate erau configurate în armatele 3, comandant fiind generalul Petre Dumitrescu, şi 4 comandată de generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, iar Corpul 2 armată era subordonat direct Marelui Cartier General.
Efectivele acestora se ridicau la 371.995 militari.
Mobilizarea din noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 a avut un caracter parţial, fiind aduse la nivel de război numai marile unităţi considerate operative, pentru ca restul marilor unităţi să rămână cu efective de pace sau în categoria părţilor active.
Participarea armatei române la războiul împotriva Uniunii Sovietice s-a desfăşurat în cadrul a cinci etape, fiecare având obiective specifice: campania din anul 1941 s-a desfăşurat în două faze – iunie – iulie 1941 şi august-septembrie 1941; luptele din iarna lui 1941 – primăvara anului 1942; campanie din anii 1942/1943 ce reuneşte acţiunile purtate în cadrul bătăliei de la Stalingrad; acţiunile militare din Crimeea; luptele pentru apărarea teritoriului naţional, consolidarea frontului şi acţiuni desfăşurate până în august 1944.
Obiectivele trasate de Înaltul comandament german, pentru anul 1941, forţelor sale a însemnat organizarea acestora în trei grupuri armate: Leningrad – pentru Grupul de Armate Nord, Moscova – pentru Grupul de Armate Centru şi Ucraina – pentru Grupul de armate Sud.
Ofensiva generalizată
Acţiunile desfăşurate în perioada 22 iunie – 1 iulie 1941 au avut un caracter local, purtate sub aspectul unor incursiuni de o parte şi de alta a Prutului, majoritatea centrelor urbane de la vest de râul Prut fiind bombardate de aviaţia sovietică.
La 2 iulie 1941 a fost declanşată ofensiva pentru eliberarea nordului Bucovinei şi a Basarabiei, în momentul în care aliniamentul la care ajunseseră forţele grupurilor de armate Centru şi Sud permitea acţiunea dincolo de linia Prutului.
Ofensiva generalizată a fost declanşată în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, fiind purtată pe trei direcţii de acţiune: în nord – brigăzile de munte şi cavaleria din Armata 3, în centrul dispozitivului de atac fiind concentrate marile unităţi germane şi române subordonate Armatei 11 germane, pentru ca la sud să acţioneze diviziile române ale Armatei 4.
La 5 iulie Cernăuţi a fost eliberat, la 7 iulie oraşul Hotin, pentru ca la 9 iulie întregul teritoriu al Bucovinei de nord să fie eliberat.
În zona de acţiune centru, forţele româno-germane au respins trupele sovietice şi au ajuns la linia Nistrului între 7 iulie şi 15 iulie.
Până la această dată trupele române şi germane au eliberat nordul şi centrul Basarabiei – Bălţi (7 iulie), Soroca (12 iulie), Orhei (15 iulie). Concomitent, o parte a forţelor a fost dirijată pentru sprijinirea acţiunilor Armatei 4, spre sudul frontului general, unde efectivele armate române vizau străpungerea liniei Prutului şi angajarea ofensivei pe direcţia generală Tighina, pentru a ieşi la Nistru, între Dubăsari şi litoralul Mării Negre, în vederea eliberării sudului Basarabiei.
Lupte deosebit de grele s-au desfăşurat la Epureni şi Ţiganca, unde infanteria sovietică a contraatacat cu tancuri şi aviaţie, iar artileria a lovit bazele de plecare la ofensivă, cele două divizii române înregistrând pierderi grele.
Confruntări deosebit de grele s-au dat pentru cucerirea masivului Corneşti, care domina zona centrală a Basarabiei şi reprezenta un punct important al liniei de comunicaţii ce asigura Chişinăul.
Pentru cucerirea acestui platou au fost dislocate forţe suplimentare, încă două corpuri de armată (54 german şi 3 român).
În data de 16 iulie 1941, divizia blindată română a intrat în Chişinău şi a continuat înaintarea spre Tighina.
4.100 de morţi
Până la 26 iulie 1941, întreaga Basarabie a fost eliberată, forţele sovietice retrăgându-se la est de Nistru.
Pe durata ostilităţilor, de la debutul campaniei, forţele române au înregistrat peste 4.100 de morţi, peste 12.100 de răniţi şi peste 5.500 de dispăruţi, reprezentând circa 6% din totalul efectivelor angajate.
Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei a expus atenţiei factorilor decizionali români, politicieni şi militari, chestiunea angajării în continuare la operaţiunile militare alături de forţele germane sau „adoptarea modelului finlandez”.
Situaţia celor două state era total diferită, un refuz al factorilor decizionali români de continuare a angrenării în operaţiunile împotriva Uniunii Sovietice echivala cu o desprindere din alianţa asumată.
Hitler îşi exprimase cererea, într-un ton ultimativ, printr-o scrisoare din 27 iulie 1941 adresată generalului Ion Antonescu, în care motiva desfăşurarea operaţiunilor pe flancul sudic şi cerea ca efectivele române să continue lupta.
Armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht.
Mare parte a eşichierului politic românesc exprimase refuzul de a continua confruntarea militară dincolo de linia Nistrului.
Iuliu Maniu transmite o scrisoare lui Ion Antonescu în care îi expune câteva aspecte privind inoportunitatea continuării războiului dincolo de linia Nistrului, amintindu-i de alianţa Uniunea Sovietică-Marea Britanie şi de posibilitatea ca aceasta să se afle în tabăra câştigătoare la finalul conflagraţiei.
Generalul Ion Antonescu avea să răspundă, tot printr-o scrisoare, la 31 iulie 1941, lui Hitler în care-i transmite că armata română va continua să lupte alături de Wehrmacht, însă face apel, totodată, la încrederea în justeţea cauzei românilor de recuperare a teritoriilor pierdute pentru reîntregirea vestului ţării şi redobândirea graniţei statului român.
În şedinţa Consiliului de Miniştri, din 5 septembrie 1941, Antonescu avea să motiveze decizia adoptată de continuare a ostilităţilor pe frontul din răsărit alături de armata germană.
