Ofensiva României împotriva bolșevicilor maghiari a fost criticată de președintele american Wilson
Din fericire, ideile bolșevice nu au prins contur în România, iar guvernul său a tras un semnal de alarmă la Conferința de Pace de la Paris, însă a fost ignorat de liderii Marilor Puteri până în vara anului 1919.
Preluarea puterii de către bolșevici în Ungaria i-a surprins și pe liderii Consiliului Suprem, care nu aveau o politică bine definită față de bolșevici. În timpul Conferinței de Pace, politica Aliaților față de bolșevicii ruși și apoi de cei maghiari a rămas incoerentă. Nu a fost suficient de fermă pentru a-i îndepărta pe bolșevici și nici suficient de ostilă pentru a-i convinge că puterile occidentale erau dușmanii lor cei mai înverșunați.
Confruntările militare dintre Republica Consiliilor din Ungaria, România și Cehoslovacia
Instalarea bolșevicilor în Ungaria a tensionat grav relațiile cu România. La 16 aprilie 1919, în urma unui atac al trupelor bolșevice maghiare, Armata Română, susținută discret de mai mulți generali francezi, a preluat inițiativa și a forțat trupele maghiare să se retragă dincolo de râul Tisa. Cu toate acestea, ofensiva României a provocat proteste ale președintelui american Wilson, care a considerat acțiunea „un pericol împotriva păcii”.
Eșecul acțiunii lor militare inițiale împotriva României nu i-a descurajat pe bolșevicii maghiari, care au schimbat tactica și, la 30 mai 1919, au început o ofensivă militară împotriva noului stat cehoslovac nou înființat. Spre uimirea tuturor, succesul a fost de partea maghiară. În câteva zile, trupele Armatei Roșii maghiare au reușit să rupă legătura dintre forțele militare române și cehoslovace și să cucerească aproximativ două treimi din Slovacia, fiind proclamată o republică sovietică slovacă. Desfășurarea ostilităților i-a speriat pe cei Patru Mari de la Paris, care au decis, la 7 iunie 1919, să trimită o telegramă guvernului maghiar prin care solicitau încetarea luptelor, sugerând că maghiarii ar putea fi invitați la Conferința de Pace.
Problema frontierei dintre România și Ungaria
La 10 iunie, Consiliul celor Patru l-a invitat la discuții pe premierul român Ionel Brătianu și pe alți lideri cehoslovaci, în urma ofensivei maghiare. Interpelat de Lloyd George în legătură cu granița stabilită în cadrul Comisiei pentru studierea problemelor teritoriale privind România, Brătianu a declarat „Nu s-a comunicat nimic oficial, deși au existat multe zvonuri”. Astfel, s-a decis comunicarea definitivă a granițelor stabilite de comisiile teritoriale. A doua zi, Consiliul Miniștrilor de Externe a transmis delegației române decizia privind frontiera româno-ungară.
La 12 iunie, Consiliul celor Patru a reconfirmat granița româno-ungară, deși Clemenceau a atras atenția tuturor:
„Românii vor fi nemulțumiți și vor ridica obiecții serioase”, sugerând „adoptarea temporară a frontierei românești”.
Cu toate acestea, Lloyd George și Wilson au decis că „românii trebuie să fie amenințați” pentru a accepta granița. Brătianu a criticat dur granița stabilită cu Ungaria, deoarece frontiera era la est de ceea ce prevedea tratatul de alianță din 1916:
„Ungaria a păstrat căi ferate și noduri feroviare esențiale pentru apărarea României”; „Exista perspectiva ca trenurile românești să fie obligate să traverseze Ungaria în drumul spre Cehoslovacia”; „Eșecul de a trasa o frontieră comună româno-cehoslovacă era necesar pentru a tăia contactele dintre Ungaria bolșevică și Rusia bolșevică”. Aliații i-au respins din nou argumentele.
România pune capăt Republicii Consiliilor din Ungaria
Temerile României, dar și cele ale Consiliului Suprem cu privire la Ungaria bolșevică, au fost dovedite de însuși Kun, când a ordonat atacul asupra trupelor române la 20 iulie. Clemenceau și alți lideri aliați erau îngrijorați la începutul ofensivei bolșevice maghiare că „românii nu vor putea rezista”. Dar pe 24 iulie, după patru zile de retragere, Armata Română a contraatacat, distrugând trupele lui Kun în doar câteva zile. În seara zilei de 3 august 1919, primii soldați români au intrat în capitala maghiară abandonată de guvernul bolșevic.
Când Herbert Hoover a anunțat intrarea trupelor românești în Budapesta, Georges Clemenceau și-a exprimat uimirea:
„Consiliul nu poate nici să-i condamne, nici să-i felicite pe români; cel mai bine este să nu spună nimic”.
