Ocupația germană din timpul Primului Război Mondial. De ce s-a insistat pe eliberarea prizonierilor de război?
El făcea parte din tabăra pro-germană, condusă de Petre P. Carp. Când autoritățile și familia regală au fost evacuate în Moldova, Lupu Kostaki a rămas la București, cu acordul lui Ion I.C. Brătianu, asumându-și rolul de garant al Ministerului de Interne pe perioada ocupației militare.
El trebuia să colaboreze cu administrația militară germană. De fapt, administrația românească se afla sub comanda directă a Administrației Militare Române, condusă de generalul german Tulf von Tschepe und Weidenbach, în calitate de guvernator militar. Iată ce a scris despre problema prizonierilor de război, o problemă ridicată de reprezentantul Olandei în România, van Vredenburg:
„Obiceiul de a face prizonieri civili în acest război este o invenție engleză. A făcut, desigur, să sufere o mulțime de oameni nevinovați. Unul dintre principiile civilizației a fost călcat în picioare în acest proces. Garanția ospitalității și încrederea individului, un principiu fundamental al națiunilor civilizate, a fost zdruncinată. Statele nu trebuiau decât să-i descopere pe toți cei care se făceau vinovați de spionaj sau de alte acte ilicite, luând măsurile corespunzătoare și judecându-i pe cei vinovați. Dar a întemnița oameni nevinovați, bolnavi sau bătrâni – pentru a le distruge averea – este un act de pură barbarie, mai ales că unii dintre acești străini erau buni cu noi și își aveau fiii în prima linie pentru a apăra patria în care trăiau și pe care o adoptaseră de fapt, fără să fi îndeplinit doar formele legale […].
Abia instalat în minister, ambasadorul Olandei, domnul van Vredenburg, caută să mă întâlnească. Nu mă găsește în minister, îmi lasă un bilet, rugându-mă să-i spun unde și când se poate întâlni cu mine, având ceva important să-mi spună. Imediat mă duc la Legația Olandei și, scuzându-mă, pentru timpul necesar, fac vizita necesară.
Mi-a cerut cu mare insistență să-mi folosesc toată influența pe care o aveam în guvern pentru a asigura eliberarea ostaticilor, deoarece Puterile Centrale erau interesate cu tenacitate de această problemă. Mi-a arătat că printre ostatici se află preoți și alți oameni ai congregației, care au fost întemnițați pe nedrept de armata noastră în retragerea ei din Transilvania. Mi-a spus că are promisiunile miniștrilor, dar din păcate promisiunile și ordinele miniștrilor nu sunt executate. Domnul Panaitescu și Corbescu sunt cei care au plăcerea de a hărțui acești nenorociți, oameni nevinovați. Mi-a adus la cunoștință abuzurile care i-au fost dezvăluite, care au fost comise asupra nefericiților ostatici care au fost trimiși în Moldova de către personalul însărcinat cu supravegherea lor.
Că le-au luat banii și că acum sunt înfometați și târâți din închisoare în închisoare. Am aflat că ostaticii au fost preluați de o rudă a primului ministru, care îi jefuiește cu impunitate. Este un colonel improvizat în rezervă. I-am promis că voi face tot ce-mi stă în putință pentru a-i satisface cererea. M-am întâlnit cu Panaitescu, șeful Securității, care [a venit] la minister; i-am arătat care ar fi beneficiul pentru populația rămasă sub ocupație dacă ostaticii ar fi eliberați. În caz contrar, pe lângă alte abuzuri, pe care, bineînțeles, populația va trebui să le îndure și ea, aceasta va oferi dușmanilor posibilitatea de a face mai multe represalii pentru a obține eliberarea ostaticilor lor.
Panaitescu, care nu era nici rău, nici ticălos, părea să înțeleagă situația. Mi-a dat cuvântul său că primul ministru a ordonat eliberarea lor. Apoi m-a rugat să rezolv câteva probleme personale legate de casa lui. L-am văzut pe Corbescu la Prefectură, acest om extrem de rău. Am vorbit cu el în același mod. M-a asigurat cu încredere că s-au luat toate măsurile pentru eliberarea ostaticilor. Nu vor fi reținuți decât cei care au condamnări și cei care au dovezi împotriva lor că au acționat ca spioni. Trebuia să fiu mulțumit de aceste răspunsuri, mai ales că miniștrii se făcuseră nevăzuți în cele câteva zile pe care le mai aveau în capitală. Domnul van Vredenburg a venit a doua zi să mă vadă și mi-a arătat că primise noi ordine să insiste asupra eliberării ostaticilor. Am căutat să-l asigur că cererea sa va fi satisfăcută, relatându-i convorbirile pe care le avusesem cu Panaitescu și Corbescu, precum și asigurările pe care mi le-au dat.
El le-a acceptat, deși nu părea convins. Mi-a arătat și opera lui Brătianu și Corbescu. La cererea guvernului nostru, van Vredenburg a trimis o telegramă pentru a asigura lumea financiară din Europa de atitudinea binevoitoare a guvernului nostru față de capitaliștii străini care și-au investit capitalul în diverse întreprinderi. Mi-a spus că telegrama cerută guvernului a fost oprită de G. Corbescu, prefectul Poliției. Am căutat să-l asigur că poate avea încredere în cuvântul primului ministru. Corbescu este un carierist și, ca toți, vrea să reușească fără merit, adevărate lipitori, dar sunt gata să facilitez orice comunicare care ar putea fi utilă țării. Guvernul poate avea alte păreri în privința războiului, dar când e vorba de interesele economice ale țării nu se uită la partizani și lipitori, dovadă că a apelat la mine, când în locul meu ar fi putut folosi un partizan. S-a gândit că eu, unul care susținusem în mod expres politica Puterilor Centrale, puteam ajuta și populația capitalei. Inteligent cum era, nu a ezitat să mă însărcineze oficial să rămân aici.
Este de netăgăduit că Corbescu și Panaitescu au făcut mult rău prin lipsa de demnitate și servilismul cu care au servit guvernul. Panaitescu a inventat comploturi și a spionat casele, pentru a cunoaște secretele familiilor. Devenise o personalitate atotputernică, care înghițea milioane de oameni. Corbescu, amestecat în afaceri imorale, a căutat mereu să fie o lipitoare servilă, să devină indispensabil lui Ionel Brătianu, a cărui semnătură învățase să o contrafacă perfect, pentru a-l scuti pe leneșul său stăpân de munca de a semna hârtii oficiale. Câte milioane au fost furate de la bieții contribuabili prin servilismul acestei creaturi! Domnul van Vredenburg avea dreptate.
Ambii corifei mințiseră; doar acei ostatici care nu puteau fi târâți și încarcerați în Moldova au fost eliberați. Bătrânii au fost lăsați în Ialomița fără mijloace și au ajuns în mare mizerie la București, iar unii dintre ei chiar mai târziu, aduși de armata de ocupație. Multe boli și mari suferințe au fost provocate celor din teritoriul ocupat pentru că ostaticii nevinovați nu au fost eliberați la timp”.
Sursa: Europecentenary.eu
