La început de toamnă 1994, România a retrăit, concentrat într-o singură zi, fantomele trecutului. Regele Mihai a fost împiedicat să intre în țară pe Aeroportul Otopeni și îmbarcat înapoi, incident care a făcut înconjurul lumii. Ajuns la Paris, fostul suveran a acordat interviuri BBC, CNN și televiziunilor franceze. Declarația care a rămas reper: „Sunt obligat să constat, cu mult regret, că președintele și guvernul român, în ceea ce mă privește, se dovedesc urmași ai regimului comunist. (…) În linia și logica epocii staliniste.”
Pentru un lider care, în 1944, a schimbat cursul războiului pentru România și a încercat, până la abdicarea forțată din 1947, să mențină ancorele constituționale, afirmația nu a fost o izbucnire patetică, ci un diagnostic politic. Mesajul central al Regelui a fost cel al reconcilierii naționale și al reînnodării firelor cu Europa, nu un duel de orgolii: România avea nevoie de reguli, de demnitate instituțională și de separarea clară a trecutului de viitor.
Regele Mihai, mesaj plin de amărăciune
Guvernarea de atunci (președinte Ion Iliescu, guvernul era condus de Nicolae Văcăroiu) a ales însă reflexul de forță: interdicții, escortă, explicații administrative. În ochii lumii, episodul a fixat o etichetă incomodă: o țară care tocmai își câștigase libertatea, dar care ezită să se despartă de manualul de comandă al vechiului regim.
Regele a spus în acel interviu că atât el cât și poporul român așteaptă răspuns la întrebarea: „Doresc Președintele Iliescu și guvernul Văcăroiu reconcilierea națională?” „Singurul răspuns pe care pot să-l dau: nu”, a spus Regele. În declarațiile făcute, Regele a mai spus: „președintele și guvernul au făcut lucruri care mă privesc pe mine ca persoană; să-mi îngăduiți să spun că se dovedesc, astfel, a fi succesori ai regimului comunist. Sunt obligat să constat, cu mult regret, că președintele României precum și guvernul român, în ceea ce mă privește, în linia și logica comuniștilor din epoca stalinistă.”
Referindu-se la măsurile de ordine luate de autorități, Regele a spus: „Am aflat vestea, și m-a întristat, că în Otopeni a fost instalat un dispozitiv polițienesc important și că șoseaua spre aeroport era controlată de numeroase echipaje de poliție.” Regele a adăugat că „oamenii care au venit să mă întâmpine au fost împiedicați să se apropie” și a mulțumit celor care au încercat să-i fie alături. „Singurul lucru care mi s-a permis a fost să cobor din avion pentru câteva minute; personalul aeroportului și oficialitățile prezente nu mi-au arătat sentimentele lor, […] cu multă căldură și emoție”.
Impactul extern a fost imediat
Presa internațională a relatat pe larg incidentul, iar întrebarea nerostită a devenit publică: cât de sinceră este tranziția României dacă unui fost șef al statului i se refuză accesul? Impactul intern, mai subtil, a fost o polarizare: o parte a societății a citit gestul autorităților ca pe o garanție împotriva „restaurației”, alta ca pe o insultă la adresa memoriei și a legalității.
Privind azi înapoi, lecția acelui moment e limpede. Nu monarhia sau republica erau pe buletinul zilei, ci calitatea democrației: respectul pentru drepturi, pentru proceduri, pentru simboluri care nu pot fi confiscate politic. Regele Mihai n-a cerut pedepse, ci normalitate: libertatea de a intra în propria țară și invitația la împăcare.
Când, trei ani mai târziu, România i-a redat cetățenia și ușile s-au deschis, nu s-a prăbușit nicio instituție. S-a prăbușit doar o prejudecată. Declarația din 1994 rămâne, astfel, o oglindă: nu despre un suveran, ci despre cei care erau la guvern – despre felul în care alegem să ne tratăm istoria, adversarii și, mai ales, regulile.
