În anul 1816 el primise de la consulul rus de la Iași un atestat care dovedea că a îndeplinit onorabil funcția de vornic de aprozi și că a fost în bune relații cu consulatul rusesc.
Aceasta reprezenta doar începutul unei relații cu puterea protectoare, ce va cunoaște multe sinuozități.
Considerațiunile sale asupra Principatelor scrise în 1825 sunt semnificative în acest sens: el exprima convingerea fermă că misiunea sa este de a-și servi patria în momentele grele ale prezentului, de a crede în viitorul ei luminos.
Însă, este subliniată și opțiunea politică în favoarea Rusiei.
Mihail Sturdza nu se excludea pe sine ca pretendent la tronul unic al celor două ţări române.
În Amintirile sale Radu Rosetti constata că Mihail Sturdza era unul dintre cei mai bine pregătiți boieri pentru a accede la funcția supremă în stat, evocând cunoștințele pe care fiul logofătului Grigoraș și domniței Mărioara Callimachi le deținea despre starea Moldovei.
Iată portretul pe care Radu Rosetti i l-a schițat lui Mihail Sturdza:
„A fost fără îndoială, bărbatul de stat cel mai capabil ce l-a produs Moldova de două veacuri încoace. S-a ocupat de tânăr de treburile publice și unele din memoriile adresate de el cabinetului de la Petersburg arată cât de serios își studiase țara de timpuriu și cu mintea lui puternică și clară își făcuse de pe atunci idee exactă de adevăratele ei nevoi.
Din tinerețe aspirase la domnie și a știut să dobândească favoarea Petersburgului fără de care orice năzuință la scaun ar fi fost zadarnică”
În 1840 la Iași, Mihail Kogălniceanu, publica prima revistă națională Dacia literară.
Cum era de așteptat, această revistă s-a dovedit a nu fi pe placul puterii protectoare care dorea încorporarea celor două provincii românești în Imperiu Rus.
Consulul de la Iași se arăta nemulțumit până și de analiza călătoriei prințului Demidoff în Principate, nemaivorbind de ideile exprimate de Vasile Alecsandri.
Consulul credea că slăvirea lui Alexandru cel Bun era o ironie la conjunctura politică a momentului.
Fără a primi o interdicție oficială, Kogălniceanu a primit explicația că Rusia se simțea lezată și amenințată în ordinile și reglementările sale, și astfel prima încercare, ce expunea nobilul program al liderului unei generații moldovenești, a cărui operă a fost utilă curentului cultural și politic al întregii Românii, a trebuit să fie întreruptă de domnitorul Mihai Sturdza.
În Moldova, persecutarea românilor se făcea în stilul tipic rusesc de a lovi adversarii pe la spate.
Consulul Kotzebue a sugerat destituirea profesorului Lăzărescu de la Academia Mihăileană.
Acesta a fost destituit pentru că un călugăr rus îi raportase consului că, ascultând de la ferestrele sale, îl auzise enunțând idei liberale.
Cuvântul progres era proscris din vocabular.
După ce a plecat în exil, Mihail Sturdza avea să explice de ce nu a făcut mai multe pe învățământul din Moldova:
„Știu bine că este așa, și intenția mea, de îndată ce m-am numit Domn, aceasta a fost, dar, din loc ce am văzut că nu le place Rușilor.
Rușii vroiau să facă și în țara noastră ca la ei, unde școlile sunt o fanfaronadă și o pospăială pentru ochii străinilor și unde se cheltuiesc bani nu ca să învețe carte și să se lumineze poporul, ci ca să nu învețe”.
Sursa: Sclifos Eugen-Tudor, Politica rusească a domnitorului moldovean Mihail Sturdza
