Pe la jumătatea lui august 1834, Kogălniceanu, luându-și rămas bun pentru vreme îndeungată de la toți ai casei, plecă împreună cu tatăl său spre curtea domnească.
Aci întâlnește alți tovarăși de drum: beizadelele Dumitru și Grigore Sturdza, Nicolae Casu, N. Plagino, fiul lui Lupu Balș, „micul Pascan” și un preot, „iconomu Grigore”, care avea îndatorirea să îngrijească de cultura religioasă a copiilor, după datina străbună.
https://agoramag.ro/abonamente
De la curtea domnească mica ceată de școlari pornesc cu cai de poștă, sub călăuza lui Lincourt, directorul „pansionului de la Miroslava”, pe drumuri depărtate, în Franța – nu însă în Paris, orașul de viață zgomotoasă, ci într-un orășel patriarhal în apropiere de Nancy, Luneville.
Aci își trăia zilele bătrâneții, dând lecții la colegiul comunal, abatele Lhommee, care cu ani de zile în urmă fusese în Moldova, profesorul lui Vodă Sturdza. Ca o pioasă recunoștință, Domnul Moldovei încredința fostului său educator, cultura și educația acestor tineri.
Cu tristețea despărțirii de lumea copilăriei, cu mirajul unei vieți noi, care le licărea în depărtare, cu glumele bătrânului, care căuta să-și înveselească tovarășii de drum, mica colonie de școlari lasă în urma ei târgurile și satele Moldovei.
„Năimind cai jidovești”
În Biblioteca Academiei Române se păstrează scrisorile lui Kogălniceanu către tatăl său și către surori, care ne înfățisează, în tot coloritul arhaic al vremei, plecarea – puțin obișnuită pe atunci – a acestor tineri în străinătate, pentru studii.
La Herța, ispravnicul ținutului, Serdarul Chiriac îi întovărășește cu „cazaci” până la graniță și îi conduce la vama Boian, unde micii drumeți întârzie două ceasuri până ce li „se milduesc hârtiile și li se numără straiele”.
La Cernăuți poposesc o noapte și de acolo, „năimind cai jidovești”, iau drumul prin orașele Galiției, năpădite de evrei, și ajung la 6 septembrie în Viena. Aici întâlnesc pe „cocoana Smărăndița Balș”, mătușa celui mai mic dintre copii.
„Aceasta – scrie Lincourt către Domn – îmbrățisând copiii, avea ochii plini de lacrimi. Aproape nu putea vorbi, s-a alipit de ei și i-a condus pretutindeni, cu o bunăvoință de mamă”. La 22 septembrie porneau din Viena spre Franța, prin Munchen.
Drum lung
După un drum lung de trei săptămâni, copiii ajung în seara zilei de 13 octombrie la Luneville, orașul favorit al nenorocitului rege polon Stanislas Lescinski. Abatele Lhommee, în pensiunea căruia trebuiau încredințați tinerii noștri – un bătrân de 80 de ani blând și foarte bun, dar „nici cum slab pentru anii săi” – locuia cu o soră a lui într-o casă de la margine, Rue du Midi nr. 122, „pe partea cea mai frumoasă a orașului” scrie Kogălniceanu „căci, făcând un pas putem să fim în târg sau la câmp”.
Comunicând Domnului surprinderea pe care a avut-o, văzând oprindu-se la casa sa colonia de școlari – nu se aștepta decât la beizadele – abatele Lhommee ne spune că „au sosit cu bine, că nu au suferit pe drum nimic și că tinerii aceștia nu întâmpină nici o greutate în a se deprinde cu obiceiurile locului”.
Pe 27 octombrie încep școala. Kogălniceanu și fiii Domnului sunt înscriși în „școala crăească” sau „colleghium”, în „clasul al treilea”, din pricina dificultăților pe care le întâmpinau cu limba latină.
