Magistrat integru si hotarnic neîntrecut, el e unul din oamenii de nădejde ai lui Barbu Vodă Știrbei.
Dupa maică-sa, el se trage din renumita viță a Slaviteștilor, boeri vechi, cu rosturi însemnate încă din veacul al XVI-lea.
Întaiul său învățător este un tânăr de talent, Gheorghe Chițu, mai târziu ministru și membru al Academiei Romane.
Curând, însă, el trece în pensionatul francez al lui L. C. Raymond, profesor de liceu în Franța, adus în țară de Bibescu Vodă.
În acest institut, el face studii serioase, pregătindu-se pentru bacalaureatul în litere, după programul de la Sorbonne. Mai târziu, el urmează cursuri de drept și literatură la Paris, în vestitulCollege de France.
Eugeniu Carada e un copil precoce.
La vârstă de 12 ani, el jură pe Constituția din 1848. După năbușirea revoluției, pe timpul ocupației turcești, mulțămită cunoștințelor sale de limbă turcă, E. C. e o personalitate aproape oficială.
Toți îl chiamă să se înțeleagă, prin el, cu Turcii.
În chip cu totul onorific el devine dragomanul cârmuirii românești din Oltenia. În această calitate, de la numai de 13 ani, ia loc la masa dată de Turci autorităților române, șezând la mijloc între comandantul turc și ocârmuitorul român de Doljiu, tălmăcindu-le cuvântările și întrețînând convorbirile lor. Odată cu ocupația rusească, însă, situația se schimbă.
El e luat la ochi de Muscali pentru ideile sale naționale și liberale. Exilații lui îi trimit scrisori și tipărituri pentru a le răspândi în întreagă Oltenie.
Din această pricină se pune la cale surghiunirea lui E. C. la Saratov, în fundul Rusiei.
Un binevoitor al familiei, profesorul Gheorghe Panaiotescu, îi vestește din vreme. El are răgaz să fugă și să se ascundă la cramă viei de la Mierea Birnici.
De aici, el vine la București.
În 1855, cu prilejul căderii Sevastopolulul, tânărul E. C., atunci abia de 19 ani, organizează o mare manifestație de bucurie pe străzile Capitalei, pentru izbânda Franței și a aliaților ei.
Un moment, Grigoriță Bengescu, ministrul Cultelor, izbutește să și-1 facă șef de cabinet. Neîmpăcându-se, însă, cu politică lui Vodă Știrbei, el nu vrea funcții de Stat, ci trece în opoziție.
Colaborează la „Naționalul” lui Busuioceanu și este, câtva timp, redactor la „Timpul” lui Bo-zianu, Boerescu s. a.
Când se adună Divanul ad-hoc pentru unirea principatelor Muntenia și Moldova, el e traducătorul în franțuzește al lucrarilor numitului Divan.
Unirea, se știe, întâmpină multe piedici.
Puterile europene înlătura ideia unui Domn comun ; unirea celor două principate, ele o reduc la o simplă confederație ; iar Constituția, votată de Români, la o convenție.
Această convenție dăinuește până la 1864, când Cuza Vodă o înlocuește cu Statutul votat de plebiscitul acestui an.
În 1859, fiind atâtea greutăți în calea Unirii, bunii Români caută să le înlăture. E. C. e printre aceștia.
În consfătuiri, în presă, la teatru prin piesele ce compune însuși sau le traduce, el susține Unirea. În deosebi versurile sale sunt atât de înțepătoare la adresa vechiului regim, încât niciun actor nu îndrăsnește să le recite. Atunci autorul își ia inima în dinți și le rostește el la reprezentația din 22 Ian. 1859 în teatrul Theodorini din Craiova.
El are atâta succes, încât vuește întreg orașul.
Administratorul județului Doljiu, D. Filiseanu, om al regimului, îl prinde și-1 arestează. Arestul nu ține decât 24 de ore.
Alexandru loan Cuza proclamat domn și al Țării Românești, după ce mai înainte fusese ales domn al Moldovei, amnestiaza pe toți osândiții politici.
Craiovenii, deci, în ziua când serbează Unirea Principatelor, serbează totodată și liberarea din arest a martirului lor naționalist E. C.
Entusiasmul pentru Cuza Vodă, însă, nu ține mult.
Întâia deziluzie de noul ales o au Craiovenii cu prilejul vizitei ce acesta le face în sala cea mare (dărâmată la 1894) a liceului lor.
Acolo sunt toți fruntașii partidului național din localitate: Boicea Radianu, Cernăteștii, Al. Cristofi, generalul Magheru s. a.
Vodă se teme de ei să nu facă vreun pas pripit, care să-i dea de lucru. Îi salută repede și da să plece. La eșire, E. C. îi spune: „Mai stai, Maria Ta! Poporul vrea șal-fi vorbească”.
Vodă se oprește în loc, mirat. Se uită lung la tânărul cu plete lungi și mustață abia răsărită și-i zice: „Știi că ești nostim?”.
Apoi și mai grăbit iese din sală, urcă în caleașcă și, în galop, se duce la grădina Bibescului, unde îl adastă cu masă pusă.
La masă, depănându-și impresiile, Vodă întreabă pe Prefect:
-Cine fu tânărul care mi-a tăiat drumul la esire?
-Carada, Maria Ta !
-Aistă-i Carada? Deștept băiet! Trimite să-1 cheme aici! Vreau să-1 fac procuror!
Tânărul răspunde că n’are nevoe de slujbe; vrea să fie independent. Câtva timp, el e membru al municipalității Bucureștilor, adică al Consiliului Comunal, trimis acolo de colegii săi, proprietari din mahalaua Schitu Măgureanu.
În publicistică și în arte.
Am văzut ce repede își da seama E. C. de însemnătatea presei periodice, colaborând așa de tânăr la Naționalul și la Timpul. El e convins că, în faza actuală a societății noastre, ziarul poate mai mult decât cartea. Carțile le citesc puțini, unele cer multă vreme și încă și mai puțini din scoarță în scoarță, pe când ziarul te orientează zilnic.
Astăzi îți infiltrează o picătură în suflet, mâine alta, până când, pe nesimțite, ți se acumulează un întreg capital de gândiri și de simțiri.
Cât de mare, de nemăsurat e, deci, rolul presei în zilele noastre!
Exclamăm și noi așa cu Grigorie Brătianu într’o scrisoare a sa (10 Oct. 1892) către Aurel Muresianu, ultimul director proprietar din această renumită familie de publiciști a în curând centenarei noastre Gazeta Transilvaniei.
Așa se face că, ajungând C. A. Rosetti la 1859 director al Teatrului Național, E. C. îi ține locul la redacția ziarului Romanulu.
Și i-l ține cu atâta îndemânare, încât nu numai cetitorii, dar însuși C. A. Rosetti, directorul acestui ziar, ajunge să nu-și mai poată deosebi scrisul sau de al locțiitorului său.
În această privință, avem chiar o amuzantă anecdotă.
Într’o dimineață, E. C. vine la redacție și găsește pe birou o coală de hârtie, pe care C. A. Rosetti scrisese două rânduri.
El ia condeiul și, fără să șteargă ceva, continuă. Scrise un articol de fond, pe care-l publică în Romanulu.
C. A. Rosetti îi spune cu nedumerire: Se vede că m’am zăpăcit de tot. Mi se pare că articolul ăsta e al meu, dar nu știu când 1-am scris.
Ce a fost E. C. la Romanulu, arată foarte bine C. A. Rosetti în discursul rostit la jubileul de 25 de ani al ziarului său.
„Să fi văzut pe cei dintâi redactori ai Romanului” zice el „dintre cari unii sunt aici, și unul foarte aproape de mine, dar nu-1 voiu numi… Cel mai tânîăr, care este fiu de Oltean, lucra de dimineață până seară; iar când venea seara, era odihnit și reîncepea să lucreze de seară până dimineață”.
Acest tânăr Oltean, pe care C. A. Rosetti nu-l numește, fiindcă îi ceruse categoric acest lucru, e E. C.
Publicul, însă, știe despre cine e vorba cu cât el se ține mai în umbră, cu atât îl aplaudează și-l aclamă mai furtunos.
Câte nu îndură el în carieră de ziarist!
Cu prilejul tulburărilor din sala Bossel (28 Sept. 1859) el e arestat împreună cu C. A. Rosetti, Serurie, Ioniță Golescu, N. T. Orașeanu, I. G. Valentineanu ș.a.
Înalta Curte îi achită.
Guvernul N. Kretzuleșcu greșește, făcând dintr’un incident, provocat de poliție, un proces politic. O măsură nenorocită, care înăsprește și mai mult relațiile dintre Cuza Vodă și adversarii săi.
Aceștia se gândesc tot mai mult la detronarea lui.
Anastasie Panu, fost, caimacam al Moldovei, pleacă la Paris, ca să cucerească pe împăratul Napoleon III pentru coaliția anticuzistă.
În primăvara anului 1864, E. C. aduce știrea că prințul Napoleon primește coroana României, cu condiția împroprietăririi țăranilor. Urmând lovitură de Stat dela 2 Maiu a acestui an, domnia lui Cuza se prelungește cu aproape încă doi ani.
Dacă A. Panu e scos din luptă, perzându-și mințile, rămân pe teren ceilalți membri ai coaliției, în deosebi E. C.
El aduce o tiparniță secretă. Cu ajutorul ei publică „Clopotul”, un ziar ce face mult sânge rău regimului, care ar vrea să-1 desființeze, dar nu poate.
Simțind complotul ce se urzește împotriva Domnitorului, guvernul N. Kretzulescu însceneaza revoluția dela 3. Sept. 1865.
O ceată de bețivani vine acasă la E. C. să-1 aclame. El iese să le vorbească, spunându-le să nu se lase agitați de politic.
Demascând pe un polițist travestit, se naște o învălmășeala mare. Polițiștii se reped la el și-1 prind, târându-1 din Pasagiul Român, unde locuia în acest timp E. C., pe Podul Mogoșoaei, adică în Calea Victoriei de astăzi.
Pe scările Pasagiului, însă, el se smulge din mâinile lor și fuge în apartamentul vestitei actrițe Maria Constantinescu, supranumită Mărița Blonda.
Dacă scapă de moarte, nu scapă de pușcărie. Agenții numitului guvern îl duc la Văcărești. De aici scrie lui C. A. Rosetti următorul răvășel :
„Salutare și frăție! Te rog trimete-mi vol. III din Mizerabilii (de l-ați finit), cursul lui Michelet la Colegiu și Histoire de mes idees de Quinet. Scrie maică-mi, te rog, că s’o liniștești, căci pe acolo i-or fi spunând alte alea…”.
Ieșind din temniță, el se duce cu Ion Brătianu la Paris, ca obțină consimțământul lui Napoleon III la detronarea lui Cuza…
Fragment din articolul „Eugeniu Carada”, publicat de Pr. Ioan Georgescu în revista Arhivele Olteniei nr. 89-91, ianuarie-iunie 1937
