Lupta cu cenzura militară a unui jurnalist american care a relatat din al Doilea Război Mondial și până în Vietnam
Dacă vă sună cunoscut titlul cărții (și al filmului din 1943) „Jurnal de Guadalcanal”, sunt șanse mari să fi auzit de jurnalistul Richard Tregaskis, care a scris cartea. În acel bestseller, Tregaskis a relatat povestea bătăliei din al Doilea Război Mondial în calitate de corespondent de război care s-a aflat în mijlocul acțiunii alături de pușcașii marini americani în primele săptămâni din august și septembrie 1942. The New York Times a numit cartea „unul dintre evenimentele literare ale epocii”.
De asemenea, Tregaskis a acoperit războaiele din Coreea și Vietnam, iar în 1963 a publicat premiatul „Jurnal din Vietnam”, o relatare personală care oferă o imagine dintr-un război foarte diferit.
„Cele mai dramatice și mai interesante povești din război se găsesc acolo unde este acțiunea.”
După ce a părăsit Guadalcanal cu un B-17 Flying Fortress pe 25 septembrie, Tregaskis a început să își scrie cartea în timp ce se afla în Noumea, Noua Caledonie, unde aștepta un avion militar de transport care să îl ducă mai departe la Honolulu. Când a aterizat în cele din urmă în Honolulu, a trebuit să scrie în birourile marinei de la Pearl Harbor, mergând acolo în fiecare dimineață, lucrând sub privirile cenzorilor și urmărind cum jurnalul său era închis într-un seif în fiecare seară; nu l-a mai recuperat niciodată și nu a putut afla ce s-a întâmplat cu el.
„Și la fel de repede cum îmi puteam scrie manuscrisul, un ofițer de informații al Marinei mi-a luat toate notițele și le-a tăiat cu o foarfecă”, a relatat Tregaskis. „Așa proceda cenzura militară cu ochi ageri în acele zile”.
Eforturile din Vietnam
Tregaskis a continuat să-și practice forma sa de jurnalism particular și atunci când a ajuns în Vietnam, în octombrie 1962, pe timpul efortului de consiliere american în plină expansiune. În următoarele trei luni, el s-a expus din nou pericolului, fiind atașat la unități ale pușcașilor marini, ale armatei și ale forțelor speciale, deoarece – așa cum spunea el – „cele mai dramatice și mai interesante povești din război se găsesc acolo unde este acțiunea”.
El susținea punctul de vedere, pe atunci larg acceptat în America, potrivit căruia era necesar ca SUA să ajute la stoparea comunismului în Asia de Sud-Est înainte ca acesta să se răspândească în întreaga lume. Tregaskis credea, de asemenea, că reportajele sale ar trebui să sprijine politica americană și să pună într-o lumină pozitivă trupele care luptau.
Acest lucru l-a pus în contradicție cu tânăra generație de corespondenți de război din Vietnam la începutul anilor `60, în primul rând David Halberstam de la New York Times, Malcolm Browne de la Associated Press și Neil Sheehan de la United Press International. La fel ca Tregaskis, aceștia au venit în Vietnam crezând că Statele Unite au obligația de a opri comunismul acolo și au susținut cu certitudine trupele americane. (Browne și Sheehan erau ambii veterani ai armatei americane.) Cu toate acestea, ei credeau în cuvintele lui Boomhower, că era datoria lor „și a celorlalți jurnaliști din Vietnam să raporteze știrile, pozitive sau negative” și că „semnalarea erorilor în modul în care era condus războiul ajuta trupele de pe teren”.
