Informațiile și datele prezentate sunt reproduse parțial după Volumul II, Țara Românească, al Enciclopediei României, editura Imprimeriei Naționale, 1938, lucrare elaborată sub conducerea prof. Dimitrie Gusti:
Relieful e un podiș, parte a podișului Moldovenesc, tăiat prin mijloc de valea Rautului, largă și mlăștinoasă; în apropierea vărsării în Nistru, valea Rautului se strâmtează în chip de chei, din cauza păturei de calcar pe care o taie. Spre această axa a județului se îndreapta pieziș, dinspre N-V spre S-E pinteni de dealuri care se desprind din culmile înalte paralele cu Nistrul.
Din aceste culmi paralele cu Nistrul și înălțate până la peste 300 m în Nordul județului, altă serie de pinteni coboară repede în trepte către valea fluviului și formează astfel un relief variat, asemănător cu cel din regiunea subcarpatică.
Climă și ape
Pe culmea înalta dinspre Nistru și de-a lungul văii fluviului, climă este ceva mai umedă și cu contraste de temperatura mai reduse decât în bazinul Rautului și pe dealurile joase care alcătuiesc, aici, partea răsăriteană a depresiunii Rautului.
În această din urmă regiune, precipitatiunile scad sub 500 mm anual, iar diferențele de temperatura între iarnă și vara pot depăși 28 de grade. În acest județ se întâlneste deci climatul de stepă cu cel de pădure.
Cu excepția Nistrului, fluviu navigabil, care face hotarul spre Est, celelalte ape, având izvorul în podiș, scad sau dispar în timpul verii. Numai Rautul, care le adună pe cele mai multe, mai păstrează ceva apă în acest anotimp. De aici și numărul mare – mai ales în trecut – al iazurilor din acest ținut.
Pe culmea înalta dinspre Nistru și pe cea din dreapta Rautului, se mai păstrează înca pâlcuri relativ întinse de stejari, alternând cu ierburile înalte ale stepei, care stapâneau – înainte de întinderea ogoarelor – tot vestul județului.
Între aceste ierburi predomină plantele de origine sarmatică (transnistriană) față de cele de origine pontica și, mai ales, mediteraneană, reduse la minimum.
Bogății minerale. Afară de carierele de calcar din S-E, se pot menționa numai zăcămintele de lignit din marginea de N-V județului.
Vechime și dezvoltare istorică
Județul Orhei cuprinde un stravechi ținut moldovenesc, străjuit altădată de cetatea Orheiului, puternică fundație a lui Ștefan cel Mare.
Orheiul a fost format ca Vrancea sau Câmpulung cu o autonomie locală, înzestrata de Ștefan cel Mare, în special, cu importante privilegii.
Marele domn – a cărui amintire este nesfârsit de vie în întreg ținutul – ținea să răsplătească din belșug, în acest chip, vitejia Orheilor, cunoscuți că cei mai buni arcași ai săi.
În istoria politică și militară a Moldovei, Orheenii au jucat un rol de seama, rasculându-se uneori împotriva Domniei, sau sprijinind pe anumiți domni, în rivalitatea pentru scaunul Moldovei.
Monumente istorice. Ruinele cetății Orheiului , lânga satul Trebujeni.
Biserica Sf. Dumitru, catedrala orașului Orhei, înaltata între anii 1632 și 1635 de Vasile Lupu.
Starea populației
După rezultatele provizorii ale recensamântului din 1930, județul O. numără de 277.009 locuitori.
La dată de 1 iulie 1937 cifra probabilă a populației județului Orhei a fost de 299.132 locuitori. Față de populația numărată la recensamântul din 1930 cifra aflată la 1 iulie 1937 și anume 277.009 reprezintă un spor natural de 22.123 locuitori în timp de șase ani și jumătate, ceea ce corespunde unei creșteri medii de 8,0 %.
Județul O. este unul din cele mai intens românesti din Moldova dintre Prut și Nistru.
Faptul că are cea mai mică lungime de șosea pietruită și cea mai scurtă cale ferată, a contribuit la un fel de izolare, nu numai economică, ci și sufletească.
Amintirea vechiului și istoricului « ținut al Orheiului » e vie în oameni și conștiința trecutului lor vitejesc îi face să fie mândri de numele lor și de unitatea etnică româneasca din cuprinsul județului.
Sătenii se diferențiază vădit în două clase sociale :
- Răzeșii și mazilii – urmași ai vitejilor din vremea voievozilor și în special din timpul lui Ștefan cel Mare, pentru care au un cult deosebit de puternic. Ei formează pătură conștient nobiliară a satelor.
- Țăranii – urmași ai foștilor vecini, șerbi, clăcăși.
Limba poporului a rămas cea veche, moldovenească, cu puține cuvinte rusești introduse în limba de foștii soldați și funcționari.
