Ioan Tobă „Hatmanul”, eroul uitat al României. Românul care a luptat în Waffen SS și a salvat mănăstirea Putna din mâna sovieticilor
Un bun exemplu de erou al acestui neam a fost Ioan Tobă, care din păcate este prea puțin cunoscut în zilele noastre. Dragostea de țară, onoarea militară și datoria i-au ghidat întreaga viață, într-o perioadă în care țara noastră era pusă la o grea încercare în contextul pierderilor teritoriale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Născut în 1903 în regiunea Brăilei, acesta a fost unul dintre cei mai remarcabili ofițeri ai armatei romane, care și-a slujit cu credință țara. După incidentul de la Putna, ofițerul a fost chemat să participe la acțiunile militare pe frontul din Răsărit. Absolvent al şcolii de Ofiţeri Activi şi Cavalerie, cu studii de Drept – şi activând în Armata Română din anul 1925 – Hatmanul a luptat alături de alţi voluntari români până la finalul războiului împotriva Armatei Roşii.
Aflat la comanda unui detaşament româno-german, a distrus formaţiunile de partizani bolşevici pe Frontul din Crimeea. I se spunea “Hatmanul” şi “Vânătorul de partizani bolşevici”, pentru că era omul pe care se putea baza o întreagă armată atunci când atacau trupele “roşii”. După 23 august 1944, a refuzat să se predea, continuând să lupte, până la capăt, împotriva Armatei Roşii, ca ofiţer (Sturmbannführer) în trupele de comando “Jagdverband Kommando Skorzeny Sud-Ost” ale celebrului Otto Skorzeny (cel care l-a salvat pe Mussolini din mâinile partizanilor italieni).
În loc să fie primit ca un erou, la finele războiului, maiorul Tobă (fusese avansat în grad, în războiul din Răsărit) a fost arestat şi condamnat la moarte de Tribunalul Militar “Radu Negru” Bucureşti, în anul 1947. Ziarul “Scânteia” îl descria drept “criminal de război” pentru că fusese vânător de partizani roşii, că fusese trimis, în 1944, de Marele Stat Major al Armatei Române în Germania, la şcoli, şi pentru că a continuat să lupte contra ruşilor în uniformă germană, “uneltind”, totodată, împotriva regimului comunist. Avea sa fie predat ruşilor şi închis în lagărele siberiene, de unde se va întoarce abia în 1955. Ajuns în România, ofiţerul a ajuns la Gherla, unde a fost torturat şi supus unui regim extrem de dificil, până în anul 1964.
Drama brăileanului care s-a bătut cu ruşii pentru fiecare palmă de pământ românesc şi care primise cele mai înalte distincţii române şi germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniţă grea. Ofiţerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-şi trădeze poporul şi-a găsit soţia, Clemance, bolnavă de astm, ulcer şi debilitate, iar fetiţa, Camelia – singurul său copil – dată afară din facultate, pentru “vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. După alţi ani de suferinţă, Ion Tobă a primit o pensie de fost ofiţer, dar nu de la statul român, pe care-l slujise cu credinţă, ci de la Republica Federală Germania, pentru că luptase şi ca ofiţer al Wehrmacht-ului.
Condamnat la 25 de ani închisoare, brăileanul va supravieţui torturilor, fiind eliberat în anul 1955, în urma unei înţelegeri între Germania Federală şi URSS (prin care soldaţii şi ofiţerii germani erau scoşi din lagărele siberiene).
Scrisoarea adresată lui Nicolae Ceaușescu
În ziua de 7 martie 1967, Ion Tobă i-a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gâju). Maiorul Tobă povesteşte ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 (“Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”):
“În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă ţara”, afirma Hatmanul în document, menţionând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe Frontul de Vest.
Viteazul ofițer, salvatorul Putnei, și-a găsit sfârșitul în fața unui ghișeu CEC din Brașov (unde se mutase cu familia) în anul 1979, uitat de compatrioții săi. Avea vârsta de 76 de ani.
