Învățământul laic în Imperiul Otoman (secolul XIX)
La începutul secolului XIX, doar 10% din populația Imperiului Otoman era capabilă să citească. Societatea otomană a cunoscut o perioadă de transformări și reforme, printre domeniile vizate numărându-se și învățământul. Deși educația de tip religios nu a dispărut, treptat învățământul laic și-a făcut loc în societatea otomană a veacului. La baza evoluției pe care a cunoscut-o învățământul au stat mai multe aspecte, imboldurile modernizării în ceea ce privește sfera educației laice fiind: pericolul rămânerii în urmă, inferioritatea militară, decalajul tehnologic și tehnic față de Occident . Așa se explică de ce modernizarea educației în Imperiul Otoman a început cu înființarea școlilor militare (Mekteb-i Harbiye), de inginerie (mühendishaneler) și medicale (Mekteb-i Tıbbiye) după model european.
Procesul modernizării educației laice a fost lent, un rol important în procesul de modernizare jucându-l intelectualii și politicienii de formație occidentală. Inițiativa guvernamentală în a reforma sistemul de educație de la bază a survenit în urma incapacității vechii structuri de factură religioasă de a produce tineri suficient de educați și de apți pentru a răspunde exigențelor modernității. Statul a încercat să otomanizeze sistemul educațional francez, noua pedagogie trebuind să combine pedagogia modernă și preceptele religioase și morale ale curriculum-ului din mekteb-uri și medrese-le. Cu toate acestea, au existat similarități între sistemul educațional de stat și cel religios. Reformatorii învățământului laic au înființat mai întâi instituții menite a educa elitele.
Tinerii au început astfel să învețe în Occident, la Paris existând între 1857-1864 o școală otomană
În perioada Tanzimatului (1839-1876) pentru evoluția educației laice un rol important l-a avut declarația sultanului Abdulmecid din 7 martie 1845, prin care acesta afirma că ignoranța, sursa răului, va dispărea dintre oameni. Sultanul impunea crearea unui comitet format din 7 oameni bine pregătiți juridic, militar și civil pentru a evalua starea educației și a pregăti reforma. În iunie 1846 apărea Consiliul Educației Publice (Meclis-i Ma’arif-i Umumiye) – un pas către modernizare și secularizare. Trei instituții ale epocii Tanzimatului s-au remarcat: Școala de administrație, Liceul Galatasaray și Casa compasiunii (Darüssafaka) înființată în 1873 de o organizație filantropică numită Societatea pentru Educația Islamică (Cemiyyeti Tedrisiyye-i Islamiyye). Scopul ei era de a facilita procesul educațional în rândurile familiilor de musulmani sărace. Instructorii erau în general militari, iar structura o copia pe cea a școlilor de ofițeri, limba de predare fiind turca.
Așadar, nu a existat în Imperiul Otoman al secolului XIX o separație clară între secular și religios în noile școli, ci mai degrabă o îmbinare a noii concepții pedagogice bazate pe știința profană, la baza căreia se afla însă un fundament islamic. Școlile din această perioadă nu trebuie privite ca o ruptură a sacrului de profan, ci ca un continuu proces de permutări între tradițional și modern. Școlile din epoca hamidiană se opuneau influenței crescânde a Occidentului înlăuntrul sistemului educațional otoman: curriculum-ul acorda mai mult spațiu tradițiilor islamice și otomane, erau organizate în jurul calendarului musulman, un număr mare de ulemale predau etc. În vremea lui Abdulhamid II sistemul educațional finanțat de stat a început să respingă înrâuririle occidentale, mai ales franceze, căci acestea subminau eforturile statului de a păstra loialitatea populațiilor față de Imperiu. S-a petrecut o reîntoarce la valorile indigene, la perpetuarea arabei ca limbă de cultură, alături de franceză, în instituțiile de învățământ înalte, la predarea jurisprudenței islamice după 1885, odată cu recomandările propuse de comisia condusă de capul ulemalelor.
