Prima lege modernă a învățământului românesc, pe când PISA nu se inventase

 

Ce mai zbateri, ce mai freamăt, de câteva zile încoace, de când, negru pe alb, în urma unui test/evaluare (PISA), a reieșit că suntem în mare măsură analfabeți funcțional!

De parcă nu ne-am lovi zilnic de evidențe, când am descoperit cifrele care confirmă dezastrul, ne-am arătat uluiți, indignați sau înțelegători, după caz.

Învățământul românesc se află tot într-o schimbare cu fiecare mandat ministerial, dar într-o criză evidentă de ani buni.

Obligatoriu și gratuit

Cel care a introdus prima lege modernă în domeniu este Alexandru Ioan Cuza, care a introdus învățământul obligatoriu și gratuit.

Se întâmpla la 5 decembrie în anul 1864, când Alexandru Ioan Cuza promulga legea instrucțiunii, prima prin care învățământul era organizat unitar, erau stabiliți anii de studiu și ciclurile: învățământ primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, cel secundar, de şapte ani şi universitar, de trei ani.

Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii publice. 

Într-o măsură firească, actul aborda cu precădere situaţia instrucţiei primare, cu toate că celelalte trepte de învăţământ, secundară şi superioară, devansau instrucţia primară prin prestigiul de care bucurau, scrie agerpres.ro.

Fundament

Totuşi, instrucţia elementară a avut avantajul de a constitui fundaţia pentru o educaţie mai înaltă şi de a fi cea mai întinsă.

Ei îi sunt rezervate cele mai multe şcoli, aici sunt implicate în procesul instructiv-educativ cele mai multe cadre didactice şi cele mai numeroase efective şcolare.

Astfel se poate explica interesul deosebit manifestat de legiuitori faţă de învăţământul primar care beneficiază la 1864 de o serie de principii modernizatoare.

Cele dintâi articole referitoare la instrucţia elementară menţionează introducerea obligativităţii cursurilor primare pentru copiii de ambele sexe cu vârsta cuprinsă între 8-12 ani.

De asemenea, cu scopul de a asigura condiţiile prielnice transpunerii în realitate a obligativităţii (amenzi în bani sau zile de muncă în favoarea comunei) pentru părinţii sau reprezentanţii legali care nu trimiteau copiii la cursuri.

Drept protejat

Dreptul la instrucţie era protejat prin interdicţia meşteşugarilor şi arendaşilor de a angaja ucenici copii de vârstă şcolară care nu posedau certificatul de absolvire a claselor primare.

În caz contrar, angajatorul era dator să achite o amendă, să înscrie copilul la şcoală şi să-i supravegheze frecventarea cursurilor până la 12 ani.

Un alt principiu modernizator al legii garanta învăţământului elementar rural şi urban unitatea ce privea programa parcursă de fete şi băieţi.

Învăţarea scrisului şi cititului, familiarizarea cu preceptele religioase, asimilarea de informaţii referitoare la istoria şi geografia României, deprinderea operaţiilor aritmetice au constituit fundamentul cursurilor primare, desfăşurate de-a lungul a trei ani în şcolile urbane şi 4 ani în cele rurale.

În practică, toate şcolile au funcţionat cu acelaşi număr de ani de studiu, cel puţin în primii ani de la intrarea în vigoare a legii.

Demnă de semnalat este intenţia legiuitorilor de a diversifica instrucţia primară, introducând pentru fete ore de lucru manual în care acestea erau iniţiate în confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte şi a celor de decoraţiune interioară.

Primul pas făcut în această direcţie în 1864, a fost continuat mai târziu, pe măsură ce nevoia unui învăţământ practic s-a accentuat.

Particularități

Prin Legea Instrucţiunii publice erau menţinute câteva particularităţi între şcolile primare rurale şi cele urbane.

Cele mai importante se referă la numărul diferit de cadre didactice, un învăţător în şcolile săteşti pentru toţi elevii, patru institutori, câte unul pentru fiecare clasă, în cele orăşeneşti.

Situaţia nu a rămas fără urmări, dat fiind faptul că în şcolile rurale, elevii cu vârste şi pregătiri diferite erau puşi laolaltă sub ascultarea unei singure persoane, care trebuia să răspundă unor nevoi de cunoaştere diverse.

O altă deosebire implica nivelul de instruire a dascălilor. La început, învăţătorilor li se pretindeau cunoştinţele dobândite prin finalizarea claselor primare, ceea ce făcea ca universul informaţional al învăţătorului să se identifice cu cel al elevilor săi din anul terminal.

Ulterior, pe măsură ce au fost fondate şcoli normale primare, învăţătorii erau recrutaţi dintre absolvenţii acestor instituţii care, pe lângă datele de specialitate, le furnizau şi pregătirea pedagogică.

Institutorilor, în schimb, legea le condiţiona ocuparea unui post vacant de frecventarea unei şcoli secundare.

Pregătirea superioară a institutorilor în raport cu învăţătorii se reflecta în calitatea muncii la catedră, dar şi în cuantumul salariului.

Manuale

Chestiunea manualelor este abordată prin prisma necesităţii înlocuirii fondului de carte şcolară existent, îndoielnic în privinţa calităţii, cu tipărituri elaborate după anumite norme lingvistice şi de conţinut.

În ceea ce priveşte învăţământul particular, chiar dacă îi sunt rezervate doar câteva articole, Legea din 1864 elimina multe din restricţiile din trecut cu privire la condiţiile necesare unei persoane care dorea să deschidă un institut privat. Aceste şcoli reprezentau o alternativă la învăţământul public, mai ales la început, când reţeaua de şcoli era redusă. Cu toate acestea numărul lor nu a crescut semnificativ.

Legea Instrucţiunii publice are meritul incontestabil de a fi formulat principiile fundamentale pentru organizarea învăţământului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Optimizare

Principiile în baza cărora s-a decis structurarea şi funcţionarea învăţământului sunt consecinţa tentativelor de optimizare a acestui sector, înregistrate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a veacului următor, când au apărut primele încercări de laicizare a educaţiei. De asemenea, nu trebuie omise ideile pedagogice împrumutate din Occident şi modelul oferit de legislaţia de specialitate din acelaşi spaţiu.

Prevederile sale modernizatoare (obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei elementare, înfiinţarea corpului de control, reglementarea numirii în funcţie a cadrelor didactice, specificarea modalităţilor de pregătire şi perfecţionare a dascălilor etc.), deşi au purtat amprenta lipsurilor materiale şi umane, au contribuit la responsabilizarea oamenilor de şcoală care au perseverat pe linia concretizării lor. Aplicarea ideilor înaintate ale legii, deşi obstrucţionată de o serie de carenţe, a produs treptat reformarea acestui domeniu important.