Închisoarea Doftana: O amintire sumbră a persecuției politice
Penitenciarul Doftana, situat la aproximativ o oră de mers cu mașina la nord de București, este paradoxul suprem al istoriei României. Astăzi se află în ruină, complet uitat de majoritatea românilor.
Construită ca o fortăreață și deschisă în 1895, închisoarea Doftana a servit mult timp ca centru de detenție pentru prizonierii politici, în ciuda regimului aparent democratic care a condus România înainte de 1946, când comuniștii au preluat puterea. Închisoarea a fost folosită până în 1960, când a fost transformată în muzeu. Aici au fost încarcerați mulți dintre protestatarii de la Răscoala Țăranilor din 1907. Tot aici au făcut închisoare și unii dintre liderii gândirii fasciste din România, cum ar fi Corneliu Zelea Codreanu sau Horia Sima. În momentul în care mișcarea comunistă a fost interzisă în România, în 1924, închisoarea Doftana avea deja o tradiție ca centru de detenție pentru deținuții politici, astfel că a devenit principala destinație pentru mulți dintre comuniștii clandestini persecutați în perioada interbelică. Una dintre primele figuri comuniste care a petrecut o perioadă de timp (și în cele din urmă a murit de pneumonie) la Doftana a fost Max Goldstein, creierul din spatele primului atac terorist împotriva Senatului României.
Gheorghe-Gheorghiu Dej a avut posibilitatea de a evada
În primele ore ale zilei de 10 noiembrie 1940, un cutremur puternic a lovit România, deteriorând grav închisoarea de la Doftana, ucigând și rănind peste 300 de deținuți. Unii dintre liderii comuniști care erau închiși aici la acea vreme, printre care Ilie Pintilie, Andrei Prot, Ion Herbac, Ioan Galuzinschi, Alexandru Niconov, au fost uciși de dărâmăturile rezultate în urma cutremurului. La momentul producerii acestuia, închisoarea fusese deja afectată de două cutremure anterioare de mică amploare: unul în 1929 și unul în octombrie 1940. Gheorghe-Gheorghiu Dej, liderul incontestabil al mișcării comuniste, închis la acea vreme la Doftana pentru rolul său în revolta muncitorilor feroviari din 1933, a făcut apel la administrația închisorii pentru relocarea deținuților, considerând că închisoarea este prea deteriorată pentru a fi sigură. Administrația a respins apelul său. Se spune că Gheorghe-Gheorghiu Dej a avut ocazia să evadeze imediat după cutremur, când celula în care era închis s-a prăbușit, lăsându-l rănit pe jos, în afara zidurilor închisorii. El a preferat însă să-i ajute pe ceilalți deținuți să iasă dintre dărâmăturile produse de seism.
Dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost, de asemenea, încarcerat aici pentru câțiva ani și a petrecut ceva timp în faimoasele celule H, care erau folosite pentru pedepse. Un alt val de deținuți politici a fost încarcerat la Doftana în 1935 și 1937, după grevele violente ale muncitorilor industriali din București și Ploiești (centrul petrolier al României).
Condițiile de detenție erau dure, iar drepturile omului erau adesea neglijate de administrație
Deținuților li se servea doar niște polenta (mămăligă) și o supă de legume. Erau bătuți în mod sistematic cu bastoane sau ținuți goi și desculți pe vreme rece. Celulele nu aveau mobilier sau covoare. Ca urmare a condițiilor dure, mai mulți comuniști timpurii au murit la Doftana, printre care Fonaghi, Lisavoi, Smatoc, Mironiuc, Șevcencu și Onofrencu.
În pofida a toate acestea, închisoarea a devenit o „universitate” comunistă clandestină, unde deținuții politici au primit pregătire de la alți lideri ai Partidului Comunist, inclusiv învățăturile lui Marx și Lenin, istoria URSS sau a Partidului Comunist, precum și economie și filozofie politică. Multe dintre materialele de propagandă erau aduse clandestin de noii deținuți și distribuite incognito din celulă în celulă.
După ce treceau de poarta principală, deținuții nou sosiți trebuiau să treacă printr-un apel al numelui, însoțit de obicei de violență fizică din partea gardienilor.
Directorul închisorii de la acea vreme, Savinescu, ordona ca deținuții mai indisciplinați să fie închiși în așa-numita secție „H” sau în celulele întunecate (celule fără lumină naturală). După ce li se rostea numele, deținuții treceau printr-un control corporal, în care orice obiect prețios era confiscat de către personalul închisorii.
Închisoarea are forma unei potcoave, cu o grădină în mijloc, de care s-a ocupat unul dintre deținuții comuniști, Ion Galuzinschi, care a sfârșit prin a muri în închisoare după 15 ani de detenție. Avea un total de 308 celule, distribuite în 8 secții (denumite A-H): 3 cu lumină naturală și 5 întunecate. Celulele cu lumină naturală erau rezervate deținuților cu pedepse mai mici de 1 an și erau situate în secțiunile A, B și C. Fiecare secțiune avea 3 etaje, însumând în total 63 de celule. Lumina naturală venea din curtea interioară prin ferestre imense, cu gratii, care acum sunt sparte. Secțiunea A găzduia liderii proeminenți ai mișcării comuniste: Gheorghe-Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Emil Bodnăraș și Lazăr Grunberg. Secțiunea B a fost dedicată celor condamnați la muncă silnică după grevele din 1935-1938. Secțiunea F era, probabil, cea mai rea secție, deoarece prezenta cele mai murdare și întunecate celule de izolare. Se spune că Vasile Luca, unul dintre primii lideri comuniști, ar fi petrecut o perioadă în celulele F, după o altercație cu unul dintre gardieni.
Celebra aripă „H” era dedicată pedepsirii deținuților rebeli
Avea 40 de celule mici, complet întunecate, fără niciun fel de mobilier în interior. Singurele accesorii permise erau un castron de lemn, o lingură de lemn și o cutie de metal goală care servea drept toaletă. Podelele celulelor H erau menținute umede în mod intenționat de către gardieni, pentru a le face viața și mai dificilă deținuților. Hrana pentru deținuții din celula H consta de obicei dintr-o supă foarte sărată și o felie de polenta. Cei care erau prinși împărțind țigări sau mâncare cu ceilalți erau pedepsiți prin trimiterea în celule întunecate. Cabinetul medical al închisorii era slab echipat, iar oricine trebuia să îl folosească risca să moară din cauza unei noi infecții sau a unor rele tratamente medicale.
Un grup de 25 de deținuți politici a organizat o grevă a foametei în timpul iernii din 1922-1923
Secția închisorii a ripostat prin închiderea protestatarilor în celule abandonate și neîncălzite, care nu aveau ferestre. După 4 zile, prizonierii înfrigurați au fost eliberați din aceste celule și, în cele din urmă, li s-a acordat un tratament mai blând. În 1924, deținuții au primit permisiunea de a lucra într-un atelier al închisorii, dar acest drept avea să fie revocat în curând, un an mai târziu, în urma unor altercații între deținuți și gardieni.
Închisoarea Doftana a devenit un loc de pelerinaj în timpul regimului dictatorului Nicolae Ceaușescu. A fost folosită în mod regulat ca loc de ceremonie pentru studenții care se alăturau organizației Pionierii sau Organizației Tineretului Comunist. Ceaușescu însuși obișnuia să viziteze destul de des muzeul închisorii, fiind primit cu entuziasm de către localnici și întâmpinat cu ceremonii cu covor roșu. În ciuda faptului că a fost declarată monument istoric, închisoarea este acum o ruină completă, după ce a suferit daune în timpul cutremurelor din 1940, 1977, precum și în timpul iernii din 2011, când căderile masive de zăpadă au dus la prăbușirea acoperișului.
