Genocidul armean din 1915. Masacrul odios născut din suspiciunea turcilor față de creștini
Timp de secole, marele platou muntos din Anatolia de Est – în estul Turciei de astăzi – a fost locuit în principal de armeni creștini, care au împărțit zona cu kurzii musulmani. În antichitate și în Evul Mediu, zona a fost condusă de o succesiune de dinastii armenești, deși s-a confruntat adesea cu incursiuni ale puterilor externe. Independența politică a armenilor a fost în mare parte curmată de un val de invazii și migrații ale popoarelor vorbitoare de limbă turcică începând cu secolul al XI-lea, iar în secolele al XV-lea și al XVI-lea regiunea a fost securizată de turcii otomani și integrată în vastul Imperiu Otoman. Cu toate acestea, armenii au păstrat un puternic sentiment de identitate comunitară, întruchipat în limba armeană și în Biserica armeană. Acest sentiment de distincție a fost încurajat de sistemul de millet otoman, care acorda minorităților nemusulmane o autonomie administrativă și socială semnificativă.
La începutul secolului al XX-lea, în Imperiul Otoman trăiau aproximativ 2,5 milioane de armeni, majoritatea concentrați în cele șase provincii din Anatolia de Est. Un număr semnificativ de armeni trăia, de asemenea, dincolo de granița estică a Imperiului Otoman, pe teritoriul deținut de Rusia. În Anatolia de Est, armenii trăiau amestecați cu nomazii kurzi dominanți. Armenii nu constituiau o majoritate în niciuna dintre regiunile în care trăiau, deși deseori locuiau în sate și cartiere omogene în cadrul orașelor și localităților.
Viața pentru sătenii și orășenii armeni din Imperiul Otoman era dificilă și imprevizibilă, iar aceștia au fost adesea tratați cu asprime de nomazii kurzi dominanți. Deoarece instanțele și judecătorii locali îi favorizau adesea pe musulmani, armenii aveau puține căi de atac atunci când erau victimele violenței sau când li se luau pământurile, animalele sau proprietățile.
Proeminența și influența elitei armenești bine educate și cosmopolite a avut un dezavantaj, deoarece a devenit o sursă de resentimente și suspiciune în rândul musulmanilor. În secolul al XIX-lea, armenii au luptat împotriva percepției că erau un element străin în cadrul Imperiului Otoman și că, în cele din urmă, îl vor trăda pentru a-și forma propriul stat independent.
Sentimentele antiarmene au izbucnit în violențe în masă de mai multe ori la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Când, în 1894, armenii din regiunea Sasun au refuzat să plătească o taxă opresivă, trupele otomane și membrii triburilor kurde au ucis mii de armeni din regiune. O altă serie de omoruri în masă a început în toamna anului 1895, când reprimarea de către autoritățile otomane a unei demonstrații armenești din Istanbul s-a transformat într-un masacru. În total, sute de mii de armeni au fost uciși în masacre între 1894 și 1896, care mai târziu au ajuns să fie cunoscute sub numele de masacrele din Hamidian. Alți aproximativ 20.000 de armeni au fost uciși în revolte urbane și pogromuri în Adana și Hadjin în 1909.
Tinerii turci și Primul Război Mondial
În 1908, un mic grup de revoluționari otomani – Comitetul pentru Uniune și Progres (CUP), o organizație din cadrul mișcării mai largi a Tinerilor Turci – a ajuns la putere. Armenii au salutat restaurarea constituției otomane, iar promisiunea de alegeri i-a determinat pe armeni și pe alți non-turci din imperiu să coopereze cu noua ordine politică. Cu toate acestea, în timp, ambițiile Tinerilor Turci au devenit mai militante, mai puțin tolerante față de cei care nu sunt turci și din ce în ce mai suspicioase față de supușii lor armeni, despre care își imaginau că negociază cu puterile străine. Din ce în ce mai autoritari, Tinerii Turci și-au consolidat puterea și i-au marginalizat pe oponenții lor mai liberali, iar în ianuarie 1913, cei mai militanți membri ai partidului, Enver Pașa și Talat Pașa, au ajuns la putere printr-o lovitură de stat.
Antipatia față de creștini a crescut atunci când Imperiul Otoman a suferit o înfrângere umilitoare în Primul Război Balcanic (1912-13), ceea ce a dus la pierderea a aproape tot teritoriul rămas în Europa. Liderii tinerilor turci au pus înfrângerea pe seama trădării creștinilor din Balcani. În plus, conflictul a trimis sute de mii de refugiați musulmani spre est, în Anatolia, intensificând conflictul dintre musulmani și țăranii creștini pentru pământ.
Armenii temători au profitat de înfrângerea otomană pentru a face presiuni în favoarea reformelor, făcând apel la puterile europene pentru a-i forța pe tinerii turci să accepte un anumit grad de autonomie în provinciile armenești. În 1914, puterile europene au impus otomanilor o reformă majoră care presupunea supravegherea de către inspectori în est. Tinerii turci au considerat acest aranjament ca fiind o dovadă în plus a conlucrării armenilor cu Europa pentru a submina suveranitatea Imperiului Otoman.
Când a început Primul Război Mondial, în vara anului 1914, Tinerii Turci s-au alăturat Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Triplei Înțelegeri (Marea Britanie, Franța și Rusia). Deoarece armenii și asirienii trăiau de-a lungul frontului ruso-otoman, atât rușii, cât și otomanii au încercat să îi recruteze pe creștinii locali în campaniile lor împotriva dușmanilor lor. Tinerii Turci i-au propus lui Dashnaktsutyun, pe atunci principalul partid politic armean, să îi convingă pe armenii ruși, precum și pe cei din teritoriile otomane, să lupte pentru Imperiul Otoman. Dashnaks a răspuns că supușii armeni ruși și otomani vor rămâne loiali imperiilor lor respective. Acest lucru a fost văzut de puternicii Tineri Turci ca un act de trădare.
Armenii din Imperiul Otoman au luptat alături de otomani, în timp ce unitățile de voluntari armeni formate din supuși ruși au luptat de partea rusă. În zonele în care trupele otomane și cele rusești s-au confruntat, au avut loc masacre atât de creștini, cât și de musulmani.
Cum a început genocidul
În ianuarie 1915, Enver Pașa a încercat să îi respingă pe ruși în bătălia de la Sarıkamıș, dar a suferit cea mai gravă înfrângere otomană din timpul războiului. Deși generalii slabi și condițiile dure au fost principalele motive ale înfrângerii, guvernul Tinerilor Turci a încercat să arunce vina pe trădarea armenilor. Soldații armeni și alți nemusulmani din armată au fost demobilizați și transferați în batalioane de muncă. Soldații armeni dezarmați au fost apoi uciși în mod sistematic de trupele otomane, primele victime a ceea ce avea să devină genocid. Cam în aceeași perioadă, forțele neregulate au început să comită ucideri în masă în satele armenești din apropierea graniței rusești.
Rezistența armeană, atunci când a avut loc, a oferit autorităților un pretext pentru a aplica măsuri mai dure. În aprilie 1915, armenii din Van s-au baricadat în cartierul armean al orașului și au ripostat împotriva trupelor otomane, La 24 aprilie 1915, citând Van și alte câteva episoade de rezistență armeană, Talat Pașa a ordonat arestarea a aproximativ 250 de intelectuali și politicieni armeni din Istanbul, inclusiv a câtorva deputați în Parlamentul otoman. Cei mai mulți dintre cei arestați au fost uciși în lunile care au urmat.
La scurt timp după înfrângerea de la Sarıkamıș, guvernul otoman a început să-i deporteze pe armenii din Anatolia de Est, pe motiv că prezența lor în apropierea liniilor de front reprezenta o amenințare la adresa securității naționale. În luna mai, parlamentul otoman a adoptat o lege care autoriza în mod oficial deportarea. De-a lungul verii și toamnei anului 1915, civilii armeni au fost scoși din casele lor și au mărșăluit prin văile și munții Anatoliei de Est spre lagărele de concentrare din deșert. Deportarea, care a fost supravegheată de oficiali civili și militari, a fost însoțită de o campanie sistematică de ucidere în masă, desfășurată de forțele neregulate, precum și de kurzii și circassienii locali. Supraviețuitorii care au ajuns în deșerturile Siriei au muncit în lagăre de concentrare, mulți au murit de foame, iar masacrele au continuat până în 1916. Estimări conservatoare au calculat că între 600.000 și peste 1.000.000.000 de armeni au fost masacrați sau au murit în timpul marșurilor. Evenimentele din 1915-16 au fost văzute de un număr de jurnaliști, misionari, diplomați și ofițeri militari străini care au trimis acasă rapoarte despre marșurile morții și câmpurile de exterminare.
