Geniul fizicii românești. Ștefan Procopiu a fost instruit de profesori de primă clasă din străinătate, inclusiv de Marie Curie
În anii adolescenței petrecuți la „Liceul Gh. Roşca Codreanu”, Ştefan Procopiu a demonstrat o inteligență excepțională, devenind şef de promoție. Această performanță remarcabilă nu era decât începutul unei călătorii extraordinare în domeniul fizicii.
În 1908, tânărul a fost declarat admis la Facultatea de Științe din cadrul Universității din Iași. Aici, lumea sa a fost transformată de întâlnirea cu un geniu al fizicii, profesorul Dragomir Hurmuzescu. Acest mentor remarcabil a fost artizanul învățământului superior de fizică din România și pionierul învățământului electrotehnic.
Pe parcursul studenției, Ştefan Procopiu a ocupat o funcție de preparator la Laboratorul de Electricitate al Universității din Iași. În anul 1912, acest tânăr îndrăzneț a pus bazele unei lucrări teoretice remarcabile, aducând în prim-plan o mărime fizică revoluționară cunoscută astăzi sub numele de „magnetonul teoretic” sau „magnetonul Bohr-Procopiu”. Inspirat de modelul lui Langevin, care explora magnetismul molecular, și bazându-se pe teoria cuantelor dezvoltată de Planck, în 1912, Ştefan Procopiu a făcut o descoperire remarcabilă. El a reușit să stabilească o relație esențială între momentul magnetic al electronului, reprezentat prin M, și constanta fundamentală a lui Planck, notată cu h.
În anul 1917, Albert Einstein a redescoperit valoarea teoretică a magnetonului, bazându-se pe modelul cuantic al atomului de hidrogen propus de Niels Bohr. Această coincidență a condus la denumirea magnetonului teoretic drept „magnetonul lui Bohr” în literatura de specialitate.
Geniul lui Procopiu în determinarea momentului magnetic elementar a fost recunoscut ulterior de către mari savanți, precum P. Weiss sau D. D. Ivanenko. Contribuția sa excepțională a fost încununată de aprecierea comunității științifice și de acordarea unei denumiri de prestigiu în literatura de specialitate: „magnetonul Bohr-Procopiu”.
După absolvirea facultății în 1913, Ştefan Procopiu a pășit cu hotărâre pe drumul său ca profesor de fizică, devenind asistent la catedra ilustrului Dragomir Hurmuzescu de la Universitatea din București.
În 1919, talentul și dedicarea sa au fost recunoscute, iar Ştefan Procopiu a fost numit șef de lucrări
În același an, Academia i-a acordat o bursă de studii la Paris, deschizându-i porțile spre cele mai prestigioase centre de învățământ din lume. În capitala franceză, el a avut privilegiul rar de a fi instruit de către marii profesori ai vremii. Cursurile susținute de Marie Curie, P. Langevin, Ch. Fabry și A. Cotton i-au deschis orizonturi nebănuite și au stârnit în el pasiunea pentru cunoaștere într-o măsură nemaiîntâlnită.
Astfel, după ani de muncă și cercetare intensă, în 1924, a obținut diploma de doctorat. Cu trei ani înainte, în timpul pregătirii sale pentru teza de doctorat, tânărul a descoperit un fenomen optic nou: depolarizarea luminii în prezența suspensiilor cu particule cristaline. Acest fenomen extraordinar a a fost recunoscut în lumea științifică sub numele de „fenomenul Procopiu”.
În anul 1925, după ce și-a încheiat cu succes călătoria spre titlul de doctor în fizică, pasionatul cercetător s-a întors în țara sa natală cu o reputație strălucitoare. El a preluat frâiele Catedrei de Gravitație, Căldură și Electricitate de la Facultatea de Științe a Universității din Iași.
Primul decan al Facultății de Electrotehnică a Politehnicii din Iași
Între 1925 și 1962, profesorul Ștefan Procopiu a predat neîntrerupt cursul de electricitate, fiind decan al Facultății de Științe din Iași și primul decan al Facultății de Electrotehnică a Politehnicii ieșene.
În continuare, s-a dedicat studiului magnetismului substanțelor feromagnetice și în 1930 a descoperit „efectul Barkhausen circular”, cunoscut în întreaga lume sub numele „efectul Procopiu”, reprezentând cea de-a treia mare descoperire a sa.
În 1955 a fost ales membru al Academiei Române, însă în același an a fost afectat de o boală cardio-vasculară care i-a redus semnificativ puterea de muncă. Profesorul a încetat din viață la vârsta de 82 de ani, pe 22 august 1972, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași.
