Online

Un francez care a traversat Dobrogea în 1843 visa la canalul Dunăre-Marea Neagră

 Cătălin Pena
Un francez care a traversat Dobrogea în 1843 visa la canalul Dunăre-Marea Neagră

Vicontele Alexis de Valon a lăsat în însemnările sale de călătorie, între Constantinopol și Occident, o descriere a Dobrogei anului 1843.

Ajunge cu vaporul la Constanta, care abia merită numele de port. Un sat sărăcăcios cu bordeie, asemănătoare cu locuințele castorilor. Vede numai femei în zdrențe și copii de țigani. Întreaga populație nu număra mai mult de 150 de suflete în ziua în care un inginer alesese satul ca schelă pentru vapoarele spre și dinspre Constantinopol.

 

Bagajele îi sunt încărcate în care trase de boi, iar călătorii poftiți de agentul Societății austriece de vapoare pe Dunăre, un domn Marinovici, să intre într-o baracă sărăcăcioasă și murdară pe afară, dar foarte curată înăuntru. Li se servește un dejun bogat cu apă la gheață, fapt care îl nedumerește pe francez în acel sat sărac.

După prânz au pornit la drum în căruțe trase de câte patru cai. La Constanța, printre călători vede bulgari pe jumătate goi, ruși în blăni de oaie, munteni cu căciuli sălbatice, sârbi cu pălării late, polonezi și moldoveni.

 

Drumul spre Galați este pustiu, o stepă imensă, lipsită de vegetație, fără o singură locuință sau ființă omenească. Nu vede nici măcar o pasăre.

 

Se ivește un lac cu câțiva copaci. În mijlocul apei se află o insulă împădurită. Pe mal câteva colibea locuite de pustnici, trei-patru familii de turci, hrănindu-se din laptele câtorva vaci albe și din zarzavaturile dintr-o grădină. Aceasta era lucrată de câțiva creștini, veniți de la peste 50 de mile, din Bulgaria. Turcii îi plăteau și se mulțumeau să stea în pragul colibelor cu luleau în gură, privind berzele la fel de amorțite ca și ei.

 

După miezul zilei ajunge la un adăpost de scânduri vopsit verde, ridicat de Compania Dunăreană în folosul călătorilor. Împrejur câteva căsuțe formau satul Chiostel. „În față o vale îngustă cu mlaștini și păpuriș e tot ce mai rămâne din vestitul canal al lui Traian”.

Vicontele se gândește la un canal între Dunăre și Marea Neagră, traversând Dobrogea prin lacul Carasu și reducând la mai puțin de 12 mile un ocol de 400 km. Pentru a ajunge la Sulina, singura ieșire pentru corăbii, acestea trebuiau descărcate în parte, neputând trece cu o încărcătură mai mare de 150 tone. Rusia nu se ținea de angajamentul de a drena gurile Dunării, ba făcea tot ce putea pentru a pune stavilă comerțului Principatelor. Dacă ar exista canalul, grâul românesc, care era cu 20% mai ieftin decât cel rusesc, ar mai fi scăzut cu încă 10%, calculează Valon.

 

La Cernavodă, sărăcie mare. În port un vapor aștepta pasagerii. Printre pasageri vede un venețian în haine turcești, arendașul tuturor bălților bulgărești cu lipitori. Încărcătura vaporului cuprindea un bogat transport de lipitori. În fiecare seară acestea erau extrase din cutiile în care se odihneau pe un strat de lut și supuse unei băi igienice pe puntea vaporului.

 

A doua zi, plecarea. Malul Munteniei e pustiu. Numai câte o santinelă în haine de pânză albă, cu căciulă sau pălărie lată și cu pușca la umăr, cordon sanitar. Orice corabie e supusă carantinei. Ultima localitate de la noi pe care o vede vicontele este Giurgiu, oraș cu 7-8000 de locuitori, având un lazaret. Astfel de lazarete se aflau în 11 porturi dunărene din Muntenia, iar cordonul sanitar avea 1122 pedeștri și 350 călăreți.

 

 

 

Inapoi la articole
CAPITAL
ANIMALZOO
DOCTORUL ZILEI
EVZ MONDEN
EVZ
Citește în continuare pe EVZ Istoric