Vicontele Alexis de Valon a lăsat în însemnările sale de călătorie, între Constantinopol și Occident, o descriere a Dobrogei anului 1843.

Aceasta era lucrată de câțiva creștini, veniți de la peste 50 de mile, din Bulgaria. Turcii îi plăteau și se mulțumeau să stea în pragul colibelor cu luleau în gură, privind berzele la fel de amorțite ca și ei.

După miezul zilei ajunge la un adăpost de scânduri vopsit verde, ridicat de Compania Dunăreană în folosul călătorilor. Împrejur câteva căsuțe formau satul Chiostel.

„În față o vale îngustă cu mlaștini și păpuriș e tot ce mai rămâne din vestitul canal al lui Traian”.

Vicontele se gândește la un canal între Dunăre și Marea Neagră, traversând Dobrogea prin lacul Carasu și reducând la mai puțin de 12 mile un ocol de 400 km.

Pentru a ajunge la Sulina, singura ieșire pentru corăbii, acestea trebuiau descărcate în parte, neputând trece cu o încărcătură mai mare de 150 tone.

Rusia nu se ținea de angajamentul de a drena gurile Dunării, ba făcea tot ce putea pentru a pune stavilă comerțului Principatelor. Dacă ar exista canalul, grâul românesc, care era cu 20% mai ieftin decât cel rusesc, ar mai fi scăzut cu încă 10%, calculează Valon.

La Cernavodă, sărăcie mare. În port un vapor aștepta pasagerii. Printre pasageri vede un venețian în haine turcești, arendașul tuturor bălților bulgărești cu lipitori.

Încărcătura vaporului cuprindea un bogat transport de lipitori. În fiecare seară acestea erau extrase din cutiile în care se odihneau pe un strat de lut și supuse unei băi igienice pe puntea vaporului.

A doua zi, plecarea. Malul Munteniei e pustiu. Numai câte o santinelă în haine de pânză albă, cu căciulă sau pălărie lată și cu pușca la umăr, cordon sanitar.

Orice corabie e supusă carantinei. Ultima localitate de la noi pe care o vede vicontele este Giurgiu, oraș cu 7-8000 de locuitori, având un lazaret. Astfel de lazarete se aflau în 11 porturi dunărene din Muntenia, iar cordonul sanitar avea 1122 pedeștri și 350 călăreți.