Forța de poliție nemiloasă a veteranilor britanici în Palestina. Cum a fost aplicată politica „pacifistă”
Un grup de ofițeri din Royal Irish Constabulary
Cum își controlau imperiile coloniile? În cazul Marii Britanii, în cea mai mare parte a secolului al XX-lea, ar putea fi prin utilizarea aceluiași personal: veterani ai Primului Război Mondial care au făcut treaba „războiului murdar”. Pe măsură ce Marea Britanie se retrăgea cu reticență de la măreția sa imperială de dinainte de război, trebuia să-și supravegheze și să-și pacifice coloniile, care deveneau din ce în ce mai asertive. Brutalitatea poliției militarizate, inclusiv bătăile, tortura, asasinatele și pedepsele colective erau ceva la ordinea zilei.
Istoricul Matthew Hughes analizează Mandatul britanic din Palestina (1918-1948) pentru a găsi exemple de „istorii private și ascunse ale serviciilor de poliție”. Povestea activității polițienești din Palestina, scrie el, „rezonează mai larg cu pacificarea colonială din întregul Imperiu Britanic”.
Torturi, execuții, escadroane ale morții și represalii civile
Britanicii au preluat controlul asupra Palestinei la sfârșitul Primului Război Mondial, în cadrul unui mandat al Ligii Națiunilor. Armata britanică din Palestina mandatată, așa cum a fost numită, a fost considerată prea costisitoare pentru a fi menținută la fața locului, cât și prea prietenoasă cu arabii (guvernul britanic al prim-ministrului Lloyd George a susținut oficial colonizarea sionistă). În cadrul unui plan păstorit de Winston Churchill, sute de bărbați recrutați ca întăriri pentru Royal Irish Constabulary (RIC) au fost aduși pentru a asigura poliția în Palestina la începutul anilor ’20.
Recunoscuți pentru uniformele lor bicolore, aceștia au devenit cunoscuți sub numele de „Black and Tans” în timpul Războiului de Independență irlandez (1919-1921). În lupta de gherilă împotriva Armatei Republicane Irlandeze, „Black and Tans” au folosit tactici brutale: tortură, execuții, escadroane ale morții și represalii civile. Odată ce armistițiul a fost declarat în iulie 1921, a fost ușor să se exporte ceea ce criticii din Palestina au numit „metodele Black and Tans”.
„Bărbații care au mers pentru prima dată în Palestina la începutul anilor ’20 erau obișnuiți cu violența”, scrie Hughes. „Erau veterani de război, majoritatea servind în Primul Război Mondial și apoi în Irlanda[…]” Le era prea ușor să exporte violența în noul cadru al Palestinei.
Hughes notează că brutalitatea poliției a surprins chiar și Armata Britanică din Palestina, care era cunoscută pentru faptul că depunea plângeri cu privire la cât de brutală era poliția. Represaliile împotriva civililor și a unor întregi comunități erau „o practică standard în rândul puterilor coloniale europene”.
Potrivit lui Hughes, „regimul de pedepse colective” al statului colonial ajută la explicarea violențelor din Palestina, care „au fost aplicate civililor, bătrânilor, femeilor și copiilor care nu aveau nimic de-a face cu luptătorii rebeli[…]”. Pedeapsa colectivă includea „amenzi, distrugerea caselor, confiscarea bunurilor, etc….și violențe (tortură, detenție) față de arabi[.]”
