Suferințele civililor din Palestina și Siria din timpul Primului Război Mondial
O concepție greșită este ideea că toți arabii doreau să lupte împotriva otomanilor. Acest lucru nu este adevărat: un număr mult mai mare de arabi au luptat pentru otomani decât împotriva lor – fie în forțele regulate, fie în forțele tribale împotriva revoltei emirului de la Mecca de-a lungul căii ferate Hedjaz din Arabia. Registrele păstrate de otomani și de armata britanică arată că nu au existat nivele disproporționate de dezertare în rândul trupelor arabe care au luptat în Palestina și Siria și, de fapt, trupele arabe au luptat cu vitejie și determinare în locuri precum Beersheba în octombrie 1917.
Acest lucru este remarcabil, având în vedere nivelul de rasism împotriva arabilor manifestat de mulți dintre cei mai înalți ofițeri otomani, care aveau tendința de a-și vedea trupele arabe ca pe niște brute neinstruite și neloiale. În general, arabii nu au avut acces la tipul de educație necesară pentru a deveni ei înșiși ofițeri, deși au fost înființate școli militare în Arabia și Africa de Nord în acest scop. Totodată, era adevărat că existau multe nemulțumiri în rândul popoarelor arabe din Imperiu, o mare parte dintre acestea erau o reacție la ascensiunea la putere, începând cu 1908, a „Tinerilor Turci” din Constantinopol, care se concentrau foarte mult pe problemele turcești și au lăsat un număr mare de arabi să se simtă înstrăinați. În timp ce multe populații arabe locale și lideri civili doreau mai multă descentralizare a puterii și mai multe libertăți, pentru majoritatea dintre ei acest lucru trebuia să se realizeze încă în cadrul general al Imperiului Otoman.
Relațiile arabo-otomane
Nemulțumirile majore în rândul populațiilor arabe au început cu adevărat abia după izbucnirea Primului Război Mondial, iar o mare parte din acestea au fost din vina lui Djemal Pașa, guvernatorul Marii Sirii (care includea Siria modernă și întreaga zonă până la granița cu Egiptul). În memoriile sale, Djemal a consemnat:
„Politica pe care am dorit să o văd aplicată în Siria a fost o politică de clemență și toleranță. Nu am lăsat nicio piatră neîntoarsă pentru a crea o unitate de opinii și sentimente în toate țările arabe”.
În altă parte, se consemnează că politicile sale erau: „pentru Palestina, deportare; pentru Siria, terorizare; pentru Hedjaz, armată”. Lăsând la o parte persecuția mai faimoasă a armenilor (dintre care mulți au năvălit în Palestina ca refugiați), a expulzat 18.000 (din aproximativ 90.000) de evrei din Palestina și le-a interzis accesul în Ierusalim și în alte orașe importante. Creștinii și evreii, care în mod tradițional erau scutiți de serviciul militar, au fost brusc recrutați în masă pentru a servi în batalioanele de muncă. De asemenea, Djemal a luat măsuri drastice împotriva naționaliștilor arabi, inclusiv politicieni, jurnaliști și academicieni, prin mai multe valuri de arestări și spânzurări în masă între 1915 și 1916. Nu degeaba era cunoscut sub numele de „Măcelarul”.
Efectele războiului
În afară de astfel de represiuni asupra libertăților politice, populațiile din Siria și Palestina au început să sufere mult mai dramatic din cauza războiului. Comerțul cu Europa și cu lumea exterioară a fost brusc întrerupt, ceea ce i-a privat pe fermieri de piețele de peste mări pentru produse de lux precum portocalele și uleiul de măsline. În schimb, armata otomană a coborât, rechiziționând tot ceea ce avea nevoie fără plată. Nu doar alimentele, ci și textilele și animalele au fost confiscate ca „donații de război”. Un colonist evreu, Alexander Aaronsohn, a povestit un incident tipic:
„Un soldat turc, care se plimba pe stradă, s-a servit cu fructe din coșul unui vânzător bătrân și a plecat mai departe fără să se ofere să plătească vreun ban. Când bătrânul a îndrăznit să protesteze, soldatul s-a întors ca un fulger și a început să îl bată fără milă, doborându-l și lovindu-l până când a fost învinețit. A fost un vacarm; s-a format o mulțime, iar un ofițer turc și-a făcut loc cu forța. Soldatul a schițat situația în câteva cuvinte, după care ofițerul, întorcându-se către bătrân, a spus impresionat:
„Dacă un soldat al sultanului a ales să îți arunce mizerie pe cap, este de datoria ta să îi săruți mâna în semn de recunoștință””.
Prețurile au crescut și proviziile s-au diminuat
Foametea și bolile au devenit generalizate, iar situația s-a înrăutățit și mai mult în primăvara și vara anului 1915, când mari roiuri de lăcuste au năvălit din Egipt. Culturile și copacii au fost măcinate în câteva clipe la trecerea miliardelor de insecte. În iulie 1915, un arab musulman local din armata otomană, soldatul Ihsan Turjman, a consemnat situația din Ierusalim:
„Guvernul încearcă (cu zădărnicie) să aducă provizii de alimente, iar bolile sunt peste tot… Ierusalimul nu a cunoscut zile mai rele. Proviziile de pâine și făină au dispărut aproape în totalitate. În fiecare zi trec pe lângă brutării în drum spre serviciu și văd un număr mare de femei care se întorc acasă cu mâinile goale. Timp de câteva zile, municipalitatea a distribuit săracilor un fel de pâine neagră, așa ceva nu am mai văzut niciodată. Oamenii obișnuiau să se lupte pentru rezervele limitate, uneori stând la coadă până la miezul nopții. Acum, nici măcar acea pâine nu mai este disponibilă”.
În timp ce bărbații erau înrolați în armată, familiile se străduiau să își cultive pământul sau să aducă suficienți bani pentru a plăti puținele alimente disponibile. Chiar și copacii (inclusiv pomii fructiferi și măslinii) au fost tăiați pe suprafețe mari, pentru a nu încurca căile ferate care erau construite pentru a sprijini operațiunile militare. Palestina s-a confruntat cu o despădurire generalizată și dezastruoasă.
În ciuda distrugerilor care se petreceau, sosirea armatei britanice a fost întâmpinată cu o primire călduroasă în majoritatea zonelor, deoarece trupele au adus cu ei bani și alimente, asigurând o economie stabilă și o securitate fizică și financiară. Britanicii, fie ca indivizi, fie ca organizație, plăteau pentru hrana sau pentru alte resurse pe care le obțineau de la localnici.
Unele trupe, în jurnalele sau memoriile lor, consemnează că s-au simțit înșelate de prețurile ridicate, dar, după astfel de ani de sărăcie și disperare, fermierii locali pot fi iertați că au profitat la maximum de câștigul lor neașteptat. Nu numai că aceste piețe uriașe de bunuri au ajuns brusc la ușa lor, dar s-au deschis brusc și canalele de comerț cu lumea largă – Egipt și Europa. Mulți au simțit o incertitudine cu privire la viitorul sub dominația britanică și la noile limitări sau libertăți politice pe care le-ar putea aduce, dar pentru moment acestea au însemnat sfârșitul foametei.
