Evoluția demografică în Valahia, Moldova și Transilvania în secolul XVII
Războiul, început spre sfârșitul secolului anterior, dinte Liga Sfântă și Imperiul Otoman, cunoscut sub denumirea de “Războiul cel Lung” (1593-1606) continuă și în secolul XVII, cele două părți ajungând la o înțelegere prin pacea de la Zsitvatorok din 1606. Conflictul e redeschis după decenii de pace, în urma bătăliei de la St. Gothard încheindu-se pacea de la Vasvar din 1664. Echilibrul de forțe a fost însă destabilizat în ultimele doua decenii ale secolului XVII, pacea de la Karlowitz din 1699 marcând succesul răsunător al Imperiului Habsburgic în această parte a Europei. Polonia nu a reușit să se impună pe scena sud-est europeană, pierzând competiția pentru hegemonie în fața Imperiul Habsburgic, iar mai apoi a Rusiei.
În ceea ce privește Imperiul Otoman, trebuie spus, contrar concepției tradiționale, că zenitul extinderii teritoriale a fost atins de otomani nu sub Soliman Magnificul, ci în ultimul sfert al secolului XVII. Faptul că otomanii au fost aproape să cucerească, la a doua încercare, capitala habsburgilor dovedește eficiența sistemului militar și fiscal la sfârșitul secolului XVII. Imperiul Romano-Germanic, condus de dinastia de Habsburg, s-a văzut nevoit în secolul XVII să își reorienteze orizontul de expansiune spre răsăritul Europei, în partea apuseană a continentul Franța devenind hegemonă.
Secolul XVII e marcat, încă de la început, de o mare foamete, precum și de o ciumă, ca urmare a recoltelor slabe și a războaielor generate de conflictele desfășurate pe teritoriul celor trei state. Situația era atât de degradantă încât s-a ajuns și la unele cazuri de canibalism. Ciuma, resimțită mai acut în Transilvania și propagată de aici în regiunile extracarpatice, a produs multe pagube umane, victime căzând nu numai oamenii de rând, ci și boierii. Acestea nu au fost singurele nenorociri, inundațiile, seceta și invaziile de lăcuste constituind și ele alte năpaste abătute asupra celor trei state, cu mențiunea că asupra Moldovei calamitățile încep să facă ravagii mai ales din a doua jumătate a secolului.
Expresia “Țara lui Papură Vodă” în această perioadă își are sorgintea, când în vremea lui Ștefăniță Vodă (1659-1661), fiul lui Vasile Lupu, conform lui Miron Costin, foametea era atât de mare încât oamenii mâncau „papură uscată în loc de pâine”. Cu toate acestea, conform domnului Murgescu, spre 1700 Țara Românească avea cca. 600.000 de locuitori. Moldova cunoaște o involuție în plan demografic în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, atingând însă, ca și Muntenia, pragul de 1.000.000 de locuitori spre 1800. În ceea ce privește Transilvania, evoluția ei în plan demografic e mai spectaculoasă, către 1800 având 2 – 2,5 milioane de locuitori. Așadar, în 1800, cele trei țări însumau un total de 4,5 milioane de locuitori.
