Este „Podul de pe râul Kwai” cu adevărat cel mai mare film de război realizat vreodată?
Bazat pe oribila poveste a Căii Ferate din Birmania, filmul face lumină asupra experiențelor prizonierilor de război britanici (POW), care s-au confruntat cu condiții teribile și abuzuri din partea japonezilor. De asemenea, filmul evidențiază legăturile puternice de prietenie și loialitate dintre soldații britanici în timp ce aceștia depășesc imposibilul.
Povestea adevărată a căii ferate din Birmania este și mai sfâșietoare, subliniind o latură a celui de-al Doilea Război Mondial care este adesea trecută cu vederea astăzi. Podul de pe râul Kwai a omis câteva detalii importante care arată acest lucru, lăsând supraviețuitorii frustrați.
Podul de pe râul Kwai (1957)
Regizat de David Lean și avându-i în rolurile principale pe William Holden, Alec Guinness și Jack Hawkins, The Bridge on the River Kwai s-a bazat pe romanul din 1952 al lui Pierre Boulle.
Povestea urmărește un grup de prizonieri de război britanici, conduși de locotenent-colonelul Nicholson, care ajung într-un lagăr de prizonieri japonezi din Thailanda în 1943. Acolo, îl întâlnesc pe „comandantul” Shears din marina americană, care îi informează despre nenumăratele atrocități la care a fost martor. Comandantul lagărului, colonelul Saito, îi informează pe noii prizonieri de război că vor fi forțați să lucreze la construcția unui pod de cale ferată peste râul Khwae Yai, care va lega Bangkok de Rangoon.
Filmul se concentrează pe interacțiunile dintre Nicholson și Saito. În timp ce prizonierii muncesc la ridicarea podului, cei doi se ciocnesc asupra importanței sarcinii, formând în cele din urmă un respect reciproc. Lucrurile culminează cu o explozie dramatică în momentul în care structura este finalizată, distrugând podul și subminând în mod simbolic efortul de război al japonezilor.
Podul de pe râul Kwai a fost un succes major, devenind filmul cu cele mai mari încasări din 1957 și obținând șapte premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film, cel mai bun actor și cel mai bun regizor. Deși filmul este o reflectare puternică a muncii forțate de-a lungul căii ferate din Birmania, povestea adevărată din spatele scenariului său este mult mai gravă.
Japonezii aveau nevoie de o nouă rută de aprovizionare
Structura la care se face referire în Podul de pe râul Kwai se bazează pe Podul 277, care se află și astăzi în picioare. Acesta făcea parte din calea ferată din Birmania, o porțiune de peste 300 de kilometri de linii de cale ferată construite de prizonierii de război și de muncitorii forțați ai aliaților.
Calea ferată a apărut după căderea Singapore în februarie 1942, ceea ce a forțat Japonia să găsească o altă rută de aprovizionare pentru a lega Singapore și Malaezia de legăturile lor din Birmania. Folosirea navelor ieșea din discuție, deoarece americanii obținuseră controlul asupra culoarelor maritime folosite în mod tradițional de navele de marfă japoneze.
În schimb, au ales să construiască o cale ferată, o întreprindere masivă a cărei finalizare urma să dureze până la cinci ani. Acest termen a fost inacceptabil pentru oficiali, care, în loc să își folosească proprii soldați și muncitori, au înființat tabere pline de prizonieri de război și muncitori forțați din toată Asia.
Utilizarea prizonierilor de război (POW) pentru construirea căii ferate din Birmania
Lucrările la calea ferată din Birmania au început în iulie 1942 și au fost finalizate în anul următor, reducând timpul de construcție propus la puțin peste o cincime din ceea ce se preconiza. Cu toate acestea, această eficiență a avut un cost mare. Supranumită „Calea ferată a morții” de către muncitori, se crede că 75 de oameni au murit în fiecare zi (unele surse spun 20) și, în total, 90.000 de civili și 13.000-16.000 de prizonieri de război aliați au pierit în timpul construcției.
Un prizonier de război britanic și-a amintit mai târziu:
„Peste tot în junglă și-au făcut apariția cimitirele; începând într-un mod mic, acestea s-au mărit treptat, până când, atunci când calea ferată a fost finalizată la sfârșitul anului, mii de cadavre zăceau în junglă de la un capăt la altul”.
Munca era la fel de brutală ca și condițiile. Unele secțiuni necesitau săparea prin noroi și cursuri de apă murdare, unde dizenteria era aproape garantată, în timp ce altele șerpuiau prin jungle dense și stânci solide, cum ar fi faimoasa „Trecătoare a focului iadului”. Prizonierii de război și muncitorii au fost munciți până la moarte, petrecându-și nopțile pe podele de pământ în colibe de bambus de proastă calitate. Chiar și cu puțină hrană și apă, în condiții precare și cu unelte primitive, au reușit o adevărată performanță inginerească, construind chiar și 670 de poduri de-a lungul căii ferate.
Podul de pe râul Kwai (1957) s-a confruntat cu reacții negative
Lagărele japoneze de prizonieri de război erau renumite pentru neglijență și abuzuri, iar calea ferată din Birmania a fost un adevărat coșmar. Malaria, dizenteria, holera și malnutriția au făcut ravagii, iar gardienii torturau frecvent prizonierii.
Povestea reală a locotenent-colonelului Philip Toosey a inspirat personajul locotenent-colonelului Nicholson din Podul de pe râul Kwai. Cei care au supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial au spus că Toosey a fost cel mai bun ofițer sub care au servit vreodată, datorită compasiunii sale și accentului pus pe egalitate, indiferent de rang. El a refuzat frecvent cazarea separată și și-a apărat în mod regulat oamenii. De asemenea, a încercat să facă în așa fel încât cei pe care nu i-a putut salva să se simtă cât mai confortabil înainte de a muri.
Mulți supraviețuitori ai lagărelor de prizonieri de pe calea ferată din Birmania au denunțat activ filmul pentru reprezentarea inexactă a ororilor prin care au trecut, precum și pentru reprezentarea eronată a lui Toosey. Aceștia credeau că atât filmul, cât și romanul nu au reușit să descrie cu acuratețe marșurile morții și abuzurile neîncetate ale gardienilor.
De asemenea, au considerat că distribuția nu a putut înțelege niciodată adevărata amploare a experienței lor și au fost dezamăgiți de Nicholson, care colaborează cu liderii japonezi din închisoare. Oamenii lui Toosey au spus că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată și că, în schimb, el ar fi luat apărarea colegilor săi prizonieri de război, în loc să coopereze.
Potrivit The Guardian, scrisori publicate în 2020 dezvăluie tensiunile dintre regizori și veterani pentru descrierea relației dintre prizonierii de război și gardienii japonezi. Una dintre ele, de la Comitetul prizonierilor de război din Orientul Îndepărtat (FEPOW), sublinia faptul că ofițerii erau mai degrabă obligați să se concentreze asupra modului în care să evadeze din lagăre sau să saboteze proiectul de construcție, decât să colaboreze cu răpitorii lor.
Maiorul A.G. Close, de la divizia de relații publice a Ministerului de Război, a redactat o scrisoare după ce a citit scenariul pentru Podul de pe râul Kwai, în care a scris: „Nu am o părere prea bună despre această poveste. În primul rând, este destul de neadevărată și nu seamănă decât foarte ocazional cu faptele așa cum au fost ele la momentul respectiv. Poate că sunt părtinitor, deoarece am lucrat timp de trei ani și jumătate la această cale ferată.”
Este Podul de pe râul Kwai cel mai bun film de război din toate timpurile?
Podul de pe râul Kwai a rămas în istoria Hollywood-ului ca fiind unul dintre cele mai bune filme de război realizate vreodată. În 1997, a fost considerat suficient de „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric sau estetic” pentru a fi păstrat în Registrul Național de Filme al Bibliotecii Congresului SUA și a fost votat, de asemenea, al 11-lea cel mai bun film britanic al secolului XX de către Institutul Britanic de Film.
Dincolo de premii și distincții, moștenirea filmului The Bridge on the River Kwai este, fără îndoială, problematică. Deși prezintă o imagine convingătoare a construcției căii ferate din Birmania, mulți veterani și supraviețuitori consideră că nu este nici pe departe o relatare exactă a ororilor pe care le-au trăit și nici nu îi reflectă pe ofițerii aliați care au luptat pentru a-și ține oamenii în viață.
Cu toate acestea, filmul servește drept o înregistrare puternică a uneia dintre cele mai mortale atrocități ale celui de-al Doilea Război Mondial, la care generațiile vor continua să reflecteze în anii următori.
