În mai 1958, Biroul Politic al CC al PMR i-a lovit în plin pe fraţii Eugen şi Heinrich Genad, ilegalişti cu state vechi, angajaţi în aparatul Comitetului Central.
Apoi, la Plenara Comitetului Central al PMR din iunie acelaşi an, Constantin Doncea, unul dintre liderii grevei de la atelierele Griviţa din februarie 1933, a fost scos din conducerea Partidului Muncitoresc Român, fiind acuzat de activitate antipartinică, fracţionism, revizionism şi „concepţii anarhice”, împreună cu alţi lideri comunişti: Grigore Răceanu, Ovidiu Şandru, Eugen Genad, Heinrich Genad, Ion Drancă, Constantin Moflic, Ştefan Pavel, Vasile Bîgu, Vasile Negoiţă şi Iacob Coţoveanu.
Fraţii Genad erau acuzaţi că elaboraseră o platformă pentru o acţiune fracţionistă, antipartinică şi antistatală, purtând discuţii în acest sens chiar şi cu Adalbert Rozenblau, care fusese demascat de Comisia Controlului de Partid ca “un element antipartinic, naţional-şovin cu vechi concepţii sioniste”, care “a sprijinit pătrunderea şi menţinerea în funcţii a unor elemente mic burgheze, descompuse politiceşte şi moraliceşte”.
Instrumentul Ceaușescu
Nicolae Ceauşescu a fost instrumentul de care s-a folosit Dej.
Viitorul dictator i-a făcut cum i-a venit la gură pe ilegaliştii care cârteau, în discursul pe care l-a ţinut la Plenară.
Date compromiţătoare avea Ceauşescu şi despre Heinrich Genad. Acesta declarase că în timpul războiului fusese urmărit pentru activitate comunistă.
Şi ca să scape, a trăit ascuns într-o groapă, acasă la un utecist din Arad.
Din cercetările ulterioare s-a aflat că respectivul fusese condamnat ca „hoţ şi spărgător”, a informat Ceauşescu.
Şi l-a calificat pe Genad Heinrich drept „declasat, aventurier şi laş”.
Culmea ipocriziei, Ceauşescu avea să-i reabiliteze şi să-i decoreze pe fraţi cu mânuţa lui după ce a preluat puterea.
Rezoluţia Plenarei chema la întărirea vigilenţei împotriva oportunismului, revizionismului şi a fracţionismului, la apărarea unităţii, disciplinei şi purităţii rândurilor partidului.
Internaționala mea
Ion Ianoşi în cartea “Internaţionala mea. Cronica unei vieţi scrie” scrie că după plecarea Armatei Roşii, Dej a început să iniţieze măsuri drastice faţă de contestatarii potenţiali sau reali.
Anul 1958 a fost cel când Dej i-a pus cu botul pe labe pe ilegaliştii care cârteau la adresa sa.
Tăvălugul din 1958 a făcut multe victime, printre care şi fraţii Genad. Au fost loviţi în valuri succesive, zeci şi zeci de ilegalişti.
Comuniştii cu stagii îndelungate în partid, până atunci elogiaţi de formă, dar, de fapt, marginalizaţi, s-ar fi putut constitui, din cauza frustrărilor, în facţiuni adverse conducerii, întâi cârtind, apoi complotând.
Două în unul
Ştefan Andrei povestea că, după venirea la putere, Partidul Comunist funcţiona, de fapt, ca fiind compus din două partide, al ilegaliştilor şi al noilor veniţi.
După cele întâmplate la Congresul al XX-lea al PCUS, ilegaliştii erau tot mai vocali, crtiticând metodele de conducere ale partidului.
În realitate, cei mai mulţi dintre ei erau frustraţi că li se oferise funcţii doar în eşaloanele doi şi trei ale puterii.
Eugen N. Genad a fost blănar, ilegalist (membru de partid din 1931), după război director al şcolii de partid din oraşul Stalin (Braşov), apoi Constanţa (1947-1950); ulterior consilier juridic la Procuratura Generală a R.P.R. (1950-1953), demis în 1954, apoi lector la Institutul Politehnic Bucureşti (1954-1955); decorat cu ordinul “23 August” clasa a IV-a prin Decretul nr. 157 din 4 mai 1971, după reabilitare.
Heinrich N. Genad a fost ilegalist (membru de partid din 1927), în timpul războiului, conform propriilor declaraţii a stat ascuns în Arad pentru a evita deportarea, iar după război a devenit activist de partid la nivel regional.
Avea să fie decorat cu ordinul “23 August” clasa a IV-a prin Decretul nr. 157 din 4 mai 1971, după reabilitare.
