Acesta s-a păstrat și sub stăpânirea ungurilor. În Polonia întâlnim în veacul al XIV-lea dreptul românesc, pe care regii poloni îl respectau coloniștilor români veniți din Transilvania, încercând astfel să sporească populația Galiției.
Cele mai vechi și mai amănunțite informații despre natura acestui drept se află în documentele polone, primul datând din 1378.
În colecția „Codex diplomaticus familiae Teleki de Szek” se află însă un document mai important decât cel polon. E datat în 7 mai 1371. Acesta face lumină asupra dreptului românesc din Ungaria secolului al XIV-lea:
Judecătorii comitatului Indioarei dovedesc că atunci când oficialii din Vețel și Peștiș au voit să condamne pe un tâlhar cu numele Petru, în fața tribunalului lui Ștefan, castelanul din Deva, după legile țării, cnejii și românii din cele patru districte ale cetății Deva au intervenit și au împiedicat aducerea sentinței și au pretins să se facă procedura după legea Românilor.
Documentul dă dreptate istoricilor care susțin că românii din Ungaria erau judecați, la începutul ocupației maghiare, numai după dreptul lor propriu.
În veacul al XIV-lea conștiința acestui drept era atât de vie încât românii din cele patru districte ale Devei, în frunte cu conducătorii lor firești se credeau îndreptățiți să împiedice cu forța ridicarea la valoare de drept a unei sentințe judecătorești privitoare la un român – fie chiar tâlhar dovedit – dacă acea sentință nu s-a „adus” având în vedere procedura normată prin „lex Olachorul”.
Normele obișnuielnice, recunoscute de puterea de stat , formează dreptul obișnuielnic sau dreptul cutumiar, care a jucat un rol important ca izvor de drept, în dreptul antic și feudal.
Sursa: Victor Motogna, La dreptul românesc (ius valachium), 1922
