Gazeta sârbească din Peșta își face osteneală a publica și ea uneori câte ceva despre români.
Se vede treaba, că pasă și publicului ei a ști despre noi mai multe ca altădată; să vedem însă cum.
Iată aci o corespondență din Cluj din luna lui Octomvrie luată precum se zice din o gazetă nemțască*) Aci mustră pre români urât, zice că nu s-au făcut în Ardeal bucate nici cartofi, ci poame destule, mai vârtos prune**) și cum că de aceea vor avea românii rachiu de ajuns, cărora nici nu le trebue alta ca să fie fericiți; batjocurește pe români, carii bând rachiu să numesc Romani, cum că beu banii ce au luat pe la târguri în cârciume, și că rachiul le este hrana pe toată septămâna.
Apoi zice corespondentul, cum că de ar căuta urzirea răului acestuia, ar merge prea departe, căci popii românilor să deosebesc de plugari numai prin barbă și mulți din ei abea știu citi, cei mai puțini și scrie, însă în beutură de rachiu întrec și pre chișbirău; apoi și dascălul se numește prin zicala de obște bețiv.
Pe urmă povestește corespondentul, cum că au venit într-un sat cu 50 de case, deacă o grămadă de îngrădituri acoperite cu paie de unde ese fumul pre ușă se pot numi case, și că trecând pe lângă cârcimă carea zace peste uliță de la beserică, au văzut subt un copaciu ce sta naintea cârcimei pe sfinția sa popa șezând împregiurat de bătrânii satului, fiecare având sticla cu rachiu în mână, întrebând pe cârciumaru pentru ce nu duce în năuntru pe oaspeții săi, fiind frig mare.
Domnule! îi răspunse cârciumariul, popa nostru a făgăduit sfânt solgabirăului, că nu va întra până la Crăciun în cârcimă, apoi vezi că el își ține cuvântul.
Redacția sârbească face aci băgări de seamă și zice că oare nu s-ar putea toate acestea zice, și de sârbii lor, din carii unii nici nu vin de la târg acasă până nu beu tot ce au câștigat, apoi întreabă, că cine ar putea ajuta la aceasta? și respunde, că niminea așa ca tocma popa.
Mai departe zice, și noi sântem în veci cu frică ca nu cumva vreun călătoriu neamț să zugrăviască tocma așa icoană și de noi.
Până aci Gazeta sârbească nemțeană.
Este o vorbă la români: De m-ar arde o zamă bună, treacă ducă-se, nu mi-ar păsa, iar ca să mă ardă până și fasolea, nu voiu suferi niciodată.
Reflecsiile redacției sânt prea drepte și loiale.
În adevăr numai sârbii să tacă cu asemenea mustrări și înfruntări scoase asupra românilor, ei numai să tacă și grecii, atât pentru că oricare din acești trei s-ar mustra de orbie, ar vorbi orbul cătră orb, și oricare s-ar mustra de fapte rele, ar fi mustrarea tâlharilor pironiți pe cruci, cu acea osebire numai, că românii de una mie ani încoace avură pe greci de dascali, iar de vreo 400 și anume în Bănat de vreo 140 ani și pe sârbi tot de dascăli; apoi Dv. știți, ori ați putea ști prea bine, că nimini nu pătrunde așa ager păcatele și nebuniile dascalilor ca tocma învățăceii lor, mai curând ori mai târziu, nu mult ne pasă astădată.
E vorbă de bețiile românilor?
Toți călătorii observară, că mulțime de oameni bețivi nu se află în toată Europa pre câți se află la popoarele slavone.
Cine brea vinarsul cu oala, dacă nu sârbul și rușneacul?
Cine bea rumul și spirtul cel mai tare ca și cum ar bea lapte? Slavo-muscalul.
Cine se bate cu băltage și cu topoară pe supt Carpați, după ce îi supune beția?
Slavonii.
Cine-și vinde holda nesecerată la evrei pe vinars? Slavo-polonii.
Carii zac morți de beți supt corturi pe țermii Dunării (1830-35)? Fruntașii serbiani.
Din contră toți călătorii neinteresați mărturisesc într-un glas, că la românii Țărei Românești, neamestecați cu alte popoară, neamăgiți până acum de eftinătatea vinarsului care încă nu se ferbe tocma în măsură așa fioroasă ca pe airea, bețiile sânt cel puțin înzecit mai rare decât pe airea.
*) În Cluj nu e gazetă nemțească și nici fu vreodată – Red. Gaz.
Adică: bețiile atârnă mult de la reul esemplu ce-l are un popor în ochii săi, cum și de la o sistematică amăgire spre beție din partea acelora carii se înavuțesc din puțina avere, din sănătatea și viața gloatelor.
– Că între preoții români se află mulți bețivi?
Nu negăm; adaogem însă, că ei teologia morală și toată bună cuviința o învățară în școalele sârbilor; ei cele mai de aproape esemple de purtare le avură chiar în curțile episcopilor sârbești.
Vedeți Dv. ce cumplită responsabilitate ia asupră-și un popor când mustră pe altul pe care într-aceea ar voi a-l ținea supt domnia, guvernarea și epitropia sa mai vârtos eclisiastico-morală!
Deci să ne mustrăm unii pe alții, așa se cuvine, pentru ca să ne îndreptăm, și noaă românilor niciodată să nu ne cadă greu dacă cineva ne descopere neajunsele; numai mustrarea să nu fie farisaică, ci curat evanghelică: să ne mărturisim păcatele unul altuia; să vedem și paiul și grinda, și în ochii noștrii și în ai altora; iar anume sârbii să-și tragă sama prea bine, ca nu cumva să mai grămădiască și în viitoriu păcate românești asupra conștiinței proprie.
