Debutul Legației Regale românești în Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial
O lege votată de Parlament la 14/26 februarie 1879, redefinește „reprezentarea diplomatică „în funcție de poziția internațională câștigată la sfârșitul Războiului de Independență. Misiunile diplomatice ale României au fost ridicate la rangul de legații, fiind organisme orientate (la fel ca agențiile diplomatice și consulatele generale) în funcție de competențele de reprezentare a suveranității și intereselor României în străinătate, precum și de capacitatea de a interveni în domeniul economic și juridic.
Concomitent cu această lege, s-a dezvoltat o structură extinsă de reprezentare pe scena europeană, care prevedea înființarea de legații la Atena, Berlin, Belgrad, Constantinopol, Londra, Paris, Petersburg, Roma și Viena. În cadrul acestei rețele continentale, Legația Regală a României de la Berlin a apărut ca o destinație privilegiată pentru aspiranții la gradele înalte ale politicii externe. Ea a fost impulsionată de importanța dobândită de Germania în strategia de securitate a României. După 1878, Reich-ul lui Bismarck a rămas singura putere europeană capabilă să garanteze integritatea României în fața „ambițiilor „politicii rusești în Balcani și în Europa de Est.
Aceeași putere cu aspirații hegemonice pe continent a avut ultimul cuvânt în ceea ce privește forma și conținutul aderării României la sistemul defensiv central-european.
Ca urmare a distanțării Franței (și, indirect, a Marii Britanii) de imperativele României privind securitatea sa teritorială, factorii de decizie din politica românească au urmărit aderarea la sistemul Triplei Alianțe pe baza priorității „acordurilor „cu Germania.
Theodor Rosetti a fost numit oficial ca prim agent diplomatic la Berlin, iar istoria consemnează data primului raport confidențial trimis Ministerului Afacerilor Externe: 23 iunie 1872. Încă din primii ani de activitate, multe figuri proeminente din elita politică a țării s-au succedat la conducerea agenției. Este suficient să amintim mandatul lui Nicolae Kretzulescu (15 decembrie 1873-1 mai 1876), deținător al unui doctorat în medicină la Universitatea din Paris în 1839, urmat de acreditarea lui Titu Maiorescu (1 mai-2 iulie 1876), mentorul cercului literar Junimea din Iași.
Încă de la început, corpul diplomatic s-a aflat pe o treaptă inferioară în ierarhia negocierilor internaționale, rolul principal în semnarea celui mai important acord politic care a ghidat strategia României înainte de război revenindu-i premierului Ion. C. Brătianu și regelui Carol I.
Regele Carol I analiza cu atenție numirile de la Berlin
Acesta a manifestat un interes deosebit pentru evoluția reprezentanțelor românești în străinătate, concentrându-și atenția asupra legațiilor care asigurau legătura de comunicare cu marile puteri europene (în special cele care funcționau în imperiile vecine, la Petersburg și Constantinopol), dar și asupra celor din capitalele aliate României – Berlin și Viena. Nu pare să fi fost deloc întâmplător faptul că în cazul Legației de la Berlin monarhul nu a permis interferențe politice sau perturbări de altă natură în procesul de numire, opțiunea sa vizând politicieni sau diplomați care îi împărtășeau necondiționat concepțiile geostrategice și care fuseseră deja inițiați în tainele politicii de securitate.
Vârnav Liteanu a fost înlocuit în anul 1888 cu Grigore I. Ghica. Acesta din urmă se remarcase mai degrabă prin profilul său francofil decât prin înclinația germanofilă pe care o dorea Carol. Era un personaj cultivat și erudit. Născut în 1847 la Iași, a urmat studiile liceale și universitare la Paris, participând apoi ca voluntar în armata franceză la războiul din 1870. În 1874 a intrat în diplomație (secretar de primă clasă al Agenției Diplomatice de la Constantinopol) și se pare că a avut primele contacte cu mediul german în timpul Congresului de la Berlin, în calitate de secretar al delegației române.
Începând din 1896 și până în ajunul intrării României în război, el a condus Legația de la Berlin în calitate de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar.
La Berlin, a obținut doctoratul în științe juridice în 1877, iar un an mai târziu, prin decret regal, Alexandru Beldiman a fost numit secretar al Agenției Române. Ambițios din fire, și-a construit o carieră remarcabilă. În 1879 devenise deja reprezentantul Agenției de la Sofia, iar în anul următor (1880) a fost numit prim-secretar al Agenției de la Viena și apoi director al Diviziei Politice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe (1883), unde l-a înlocuit pe George Steriadi.
În cele din urmă, Berlinul a fost cel care i-a influențat decisiv destinul
Din ziua în care a sosit la Berlin, Beldiman și-a dovedit abilitățile de diplomat iscusit. A frecventat înalta societate germană și a lăsat peste tot impresia că spiritul său germanofil nu putea fi învins. „Poate că doar Carol I credea în progresul Germaniei cu aceeași pasiune!” Cu toate acestea, posteritatea l-a judecat uneori foarte sever. În anii ’80, un renumit istoric din Iași, regretatul Leonid Boicu, l-a acuzat de trădare, considerând că a servit interesele străine în locul celor românești. Chestiunea rămâne deschisă până în ziua de azi. Personalitatea lui Beldiman nu a influențat în mod decisiv politica României, dar a rămas puternic ancorată în istoria Legației.
Informat din surse valoroase și interpret inspirat al reacțiilor din presă, Alexandru Beldiman se dovedise un analist de excepție al politicii internaționale și își folosise eficient experiența acumulată la vârful diplomației pentru a ghida ministerul de la București pe calea unei înțelegeri temeinice a pozițiilor Berlinului față de problemele care influențau destinul României.
La nivelul „marii politici”, atenția Legației a fost îndreptată mai întâi spre descifrarea relațiilor Germaniei cu puterile europene alături de care aceasta își disputa supremația continentală din acea perioadă. Ceea ce caracteriza – potrivit ministrului român – situația europeană de atunci nu era antagonismul dintre Rusia și Tripla Alianță (așa cum se întâmplase în deceniul precedent), ci rivalitatea dintre Rusia și Anglia pentru dominația globală. Rusia întreținea relații bune cu Tripla Alianță, colaborase cu Austro-Ungaria în afacerile din Est pentru a izola Anglia, singura putere care dorea să profite de tulburările din Est pentru a dezgheța conflictele cu puterile europene. Spre deosebire de politica engleză, politica franceză nu părea, în opinia lui Beldiman, la fel de proactivă și capabilă să influențeze afacerile europene.
