Ion Barbu (pseudonimul literar al lui Dan Barbilian), poet, eseist, traducător şi matematician, s-a născut la Câmpulung-Muscel, judeţul Argeş, la 19 martie 1895, mama sa fiind Smaranda, născută Șoiculescu.
A urmat cursurile Liceului Ghorghe Lazăr şi ale Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti (1910-1914), apoi Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, secţia matematică, luându-şi licenţa în 1920.
În perioada liceului se împrieteneşte cu Tudor Vianu şi cu Simon Bayer şi, influenţat de Vianu, îşi încearcă forţele artistice, pentru prima oară, într-o traducere de poezie.
Cu Țițeica
La recomandarea lui Gheorghe Ţiţeica, obţine, în 1921, o bursă pentru un doctorat în Germania, la Gottingen, sub îndrumarea profesorului Landau.
Şi-a continuat specializarea, până în 1924, la Gottingen, Tubingen şi Berlin, oraşe în care duce o viaţă de boem.
În 1926 este chemat ca asistent al lui Ţiţeica, la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, Catedra de geometrie analitică, în paralel fiind şi profesor suplinitor de matematică la liceele Spiru Haret şi Dimitrie Cantemir din Bucureşti, până în 1929.
Şi-a luat doctoratul în matematică în 1929, sub conducerea lui Ţiţeica, cu teza „Reprezentarea canonică a adunării funcţiunilor ipereliptice”.
A devenit ulterior, prin concurs, conferenţiar (1932), profesor de matematici elementare şi axiomatică (1938-1959), de algebră şi teoria numerelor (1942) la Universitatea din Bucureşti.
După 1930, principalele sale preocupări s-au îndreptat spre aritmetică, algebră şi geometria algebrică.
Între altele, a lăsat contribuţii în teoria numerelor, stabilind relaţiile dintre teorema lui Fermat şi Wilson şi teoria clasică a idealelor, a avut preocupări de axiomatizare a mecanicii clasice, reuşind să obţină rezultate care au deschis noi perspective atât teoriei relativităţii generalizate, cât şi teoriei cunoaşterii în general.
Ion Barbu
Dan Barbilian s-a impus sub pseudonimul Ion Barbu ca poet şi publicist, colaborând cu versuri şi articole în diferite reviste precum Sburătorul şi Literatorul (în care debutează cu poezia Fiinţă, în 1918).
În 1919 a publicat, sub pseudonimul Ion Barbu, un grupaj de poeme în Sburătoru, iar în 1920 a debutat ca eseist în Umanitate.
„În numai doisprezece ani, poetul care debutase în Literatorul lui Macedonski (1918, cu poezia Fiinţă) ajunge la o deplină consacrare.
Frecventează asiduu cenaclul Sburătorul, publică versuri în revista cu acelaşi nume, ca şi în Umanitatea, Cuvântul liber, România nouă, Contimporanul, Viaţa românească, Cugetul românesc, Cetatea literară, Hiena, publică în 1921 După melci (…), intră în Antologia poeţilor de azi a lui Ion Pillat şi Perpessicius cu poemele „Păunul” şi Uvedenrode (1925), iar în istoria literaturii române cu volumul „Joc secund” (1930) – ce marchează, într-un mod simbolic, şi sfârşitul carierei sale poetice”, aflăm din Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, citat de Agerpres.
Volumul Joc secund reuneşte poemele sale cele mai reprezentative: După melci, Isarlâk, Riga Crypto şi lapona Enigel, Oul dogmatic, Uvedenrode ş.a.
Sub comuniști
În 1950, Ion Barbu a fost cooptat într-un colectiv format în vederea traducerii în limba română a operei lui W. Shakespeare.
A încheiat traducerea primelor două acte din pies a„Viaţa şi moartea regelui Richard al III-lea” de Shakespeare, apărută postum, în 1964.
A fost distins cu Premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române, pentru matematică, în 1950.
Ion Barbu a murit la 11 august 1961, la Bucureşti.
A fost numit membru titular post mortem al Academiei Române la 21 ianuarie 1991.
Joc secund
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
