„În acest stabiliment nou, decorat cu un lux de tot parisian, se găsește bonboane de Paris, prima calitate; cartonagiu cel mai bogat și elegant; bonboniere cutii pentru Anul Nou; coșnicioare de mireasă ș.a. (…)
Se găsește în toate zilele patiseria proaspătă, gâteaux-montés, petits-patés și surprises en sucre dintre cele mai variate.
Acest stabiliment are și un salon fasionabil, ca cele din Paris, pentru consumatorii de cafea, ciocolată și ceai, care de la Anul Nou vor găsi diferite jurnale franceze, germane și românești ca să petreacă ore plăcute.
Fialkowski speră ca înalta nobilime și onorabilul public vor urma și de acum înainte a-i acorda aceeași bunăvoință ca și până acum și că vor vizita magazinurile sale”, scria „Vestitorul românesc”, la 1856.
Fiind lângă teatru, unde se jucau și spectacole de operă, localul mai era cunoscut și sub denumirea „cafeneaua operei”.
În acest loc se strângeau figuri dintre cele mai interesante și excentrice. Îl puteai chiar vedea, foarte rar, pe Eminescu (foto) intrând și cerând chelnerului un șvarț pe care îl plătea înainte să-l bea.
Ușor taciturn, nu intra în vorbă cu nimeni și pleca după doar 10-15 minute, scrie Alexandru Obedenaru în „Amintirile unui poet decadent“. Șvarțul era o băutură importată din Europa Centrală, alcătuită din cafea și cicoare măcinată, ce se bea de obicei rece.
Ceva mai des îl puteai zări pe Alexandru Macedonski, compunând versuri la una din mesele cafenelei, în timp ce fuma cu nesaț din țigareta sa din chihlimbar galben, care ar fi aparținut, conform poetului, unui rege al Poloniei.
Macedonski avea tot felul de pipe și portțigarete exotice, tipic orientale, din care nu se delecta însă doar cu tutun, ci și cu un „divin narcotic”, după spusele discipolului său D. Karnabatt, care n-a numit însă exact substanța: „…fuma mult, foarte mult, sorbind adânc, cu nesațiu, din divinul narcotic, pe când privirile îmbătate se pierdeau în nourul transparent de fum albastru care-i înconjura figura.
Fumând, părea un pașă poet, visător și voluptuos, din O mie și una de nopți”, aflăm de la Andrei Oișteanu, în „Narcotice în cultura română. Istorie religie și literature”.
Macedonski era bun prieten cu opiofilul Alexandru Bogdan Pitești, astfel încât este posibil ca poetul să fi fumat tutun amestecat cu hașiș și opiu.
„Cafeneaua Fialkowski era școală, redacție, tribună, cerc diplomatic și renumit cuib de bârfeală, farse, intrigi”, ne spune Alexandru Obedenaru. Constantin Bacalbașa susține că Fialkowski „era o adevărată instituție”. În acea cafenea, la Otetelișanu și la Capșa se adunau intelectualii bucureșteni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acolo se duceau profesori, actori, scriitori, istorici și oameni politici, îndeosebi liberali care puneau țara la cale.
Localul a fost înființat de un polonez pe nume Fialkowski, adus în Țara Românească de cofetarul Camorelli, care avea o prăvălie în Pasagiul Român, în timpul războiului Crimeii.
Om priceput la afaceri, acesta a profitat de ocupația militară a celor trei imperii, mai precis de prezența ofițerilor care aruncau banii pe diverse distracții extravagante, și a luat în arendă grădina Waremberg în 1854, pe care a amenajat-o și deschis-o în același an.
În fiecare seară, o orchestră de 40-50 de persoane, condusă de celebrul Wiest, încânta publicul cu concerte, alături de un taraf de lăutari și o muzică militară a armatei de ocupație.
Sursa: viabucuresti.ro
