Răsăritul conţinea articolul “Impozitele”, semnat de profesorul universitar G. Ţiţeica, de fapt cuvântarea pe care acesta o ţinuse la “şezătoarea 5-a din seria de vară, a Caselor Naţionale”.
Matematicianul Gheorghe Ţiţeica, născut la Turnu Severin în 1873 şi mort la Bucureşti în 1939, a fost profesor la Universitatea şi Şcoala Politehnică din Bucureşti, membru al Academiei Române şi al mai multor academii străine, doctor honoris causa al Universităţii din Varşovia.
Chestia impozitelor
În articol, Ţiţeica trata “chestia impozitelor, care frământă acum mai pe toată lumea.
Unii văd chestia într-un chip, alţii în alt chip. Unii găsesc cotele prea mari, alţii prea mici.
Unii susţin că impozitele acestea sunt prea grele, că atacă acelaşi venit de mai multe ori, că în orice caz prea cad dintr-o dată asupra cetăţenilor, şi că astfel vor descuraja lumea, vor stânjeni iniţiativa şi spiritual de întreprindere; alţii cred că jertfa e neapărat necesară, că ar putea fi şi mai mare, dar că lumea n-are încredere că impozitele încasate vor merge acolo unde trebuie să meargă.
Unii pretind că statul e dator să înceapă prin a face economii; alţii cer ca autoritatea publică, în loc de a începe cu impozite care merg până la confiscarea averilor agonisite, ar face bine să-şi pună în valoare petrolul, sarea, pădurile şi celelalte bogăţii mari ale Ţării”.
Strigătul de suferinţă al învăţătorilor
După această introducere, G. Ţiţeica o spune clar: “o urcare simţitoare a impozitelor, o creştere a veniturilor Statului este neapărat necesară. Toată lumea este convinsă de acest lucru.
Sarcinile Statului s-au mărit mult prin întregirea Ţării şi îngreunarea peste măsură a condiţiilor de viaţă.
Statul nu va mai putea să aibă funcţionari destoinici şi cinstiţi, dacă nu va fi în stare să-i plătească bine.
Aici în această sală (Fundaţia universitară Carol) am auzit acum de curând strigătul de suferinţă al învăţătorilor care nu mai pot duce viaţa cu salariile actuale.
Şi apoi sunt atâtea lucruri de clădit şi de îndreptat după război, în cât fireşte Statul trebue să găsească fără întârziere izvoare noi de venituri”.
Soluția
După ce îşi mai exprimă o dată convingerea că “impozite noi mai mari de cât cele de până acum sunt trebuitoare pentru bunul mers al treburilor publice”, Ţiţeica spune:
“Mai întâi, fiecare dintre noi, simţindu-se apăsat de greutatea impozitelor noi, va cere, cu drept cuvânt ca vecinul său cu aceleaşi venituri sau cu venituri mai mari să nu fie cruţat, să fie şi el apăsat după mijloacele lui. Se va impune aproape de la sine, prin stăruinţa cetăţenilor, o echitabilă împărţire a greutăţilor”.
După ce ajunge la concluzia că “sumele pe care vom fi nevoiţi să le achităm Statului vor reduce simţitor veniturile noastre”, matematicianul Ţiţeica dă şi soluţia:
“Rămâne deci ca fiecare cetăţean să caute să-şi mărească veniturile.
Marea majoritate vom fi constrânşi, de voie, de nevoie, să muncim ceva mai mult.
La noi nu s-a muncit prea mult niciodată”.
Iar finalul cuvântării suna aşa: “Şi iată cum impozitele cele noi, care au şi intrat în discuţia Camerei, vor duce la două rezultate neaşteptate: Deşteptarea simţului cetăţenesc şi creşterea energiei naţionale”.
