Evenimentul Istoric > Articole online > Geneza României > De unde beau apă domnitorii și marii boieri. Din Istoria fondărei orașului București
Articole online

De unde beau apă domnitorii și marii boieri. Din Istoria fondărei orașului București

Mănăstirea Pantelimon a fost fondată la 1748 de înalta familie Ghica, cu spital şi cu azil pentru primirea de săraci.

Acolo, în vremea invaziunilor austriace, a fost tabăra generalului prinţ Coburg.

În aceeaşi apropiere este şi mănăstirea Mărcuta sau Maricuţa, fondată în al XVIII-lea secol de domnul Ipsilanti, apoi reînnoită de familia Ipsilanti.

Ea este situată în marginea bălţii Colentina, unde a fost, până la 1820, tipografie şi fabrică de tistimeluri pentru tipărirea florilor  colorate pe basmale.

Acolo era şi cea mai vestită apă a ceşmelelor Mărcuţii, de unde se aducea în Capitală pentru domn şi toţi boierii cei mari.

Fabrica s-a mutat mai în urmă la Cişmigiu, în locul unde astăzi sunt casele generalului Florescu, iar tipografia în palatele lui Mavrogheni, lângă ceşmeaua cu acest nume, în capul Podului Mogoşoaiei.

Aci s-au tipărit cărţi româneşti, sub patronagiul lui Dimitrie Topliceanu, cărţi elene, sub patronagiul doctorului Constantin Caracaş, şi note de muzică orientală (psaltichie), sub patronagiul întâiului profesor, Petre Efesiu protopsaltu.

Spre nord de Mărcuţa era mănăstirea Plumbuita, fondată de Matei Basarab, tot lângă balta Colintinii, unde se făcea şi vechiul bâlci Drăgaica, în amintirea răpirei sabinelor.

Pe acel tărâm fu bătălia lui Matei Vodă în secolul XVII, la care bucureştenii priveau cu mic, cu mare după gardurile grădinelor lor (vezi Istoria ţării).

Pe aceeaşi întinsă câmpie se făcea şi bâlciul cel mare lângă oraşul Bucureşti, numit Moşi, acolo se încumetrea băltăreţul cu munteanul, îşi vindeau românii manufacturile, se făceau jocurile şi petrecerile în prezenţa chiar a domnitorului ţării, care venea să încurajeze populaţia şi să fie şi el văzut, cunoscut şi de copiii din faşă.

Deşi de tristă memorie, dar tot trebuie să arăt că, tot acolo, cu ocazia bâlciului, se executau sentinţele date asupra făcătorilor de rele, prin spânzurători şi alte torturi, iar femeile criminale se tundeau, li se punea o manta neagră pe umeri şi pe piept li se lipea o hârtie pe care era scris: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească”.

Acestea toate se făceau la bâlci, spre a fi văzut ca o pildă de locuitorii părţilor ţării; însă se osândeau numai cei cu renume de ucigaşi şi femei otrăvitoare.

Este de remarcat că mai niciodată nu a fost executat în timpul Moşilor un român sau româncă, ci erau, mai adesea, din ţigani şi ţigance de laie şi din sălaşele de cort, netoţi şi alţi streini de pe pământul nostru.

A doua zi, Sâmbăta Morţilor, executaţii erau deja îngropaţi.

Doniţele, oalele, cănăţuile, jucăriile de copii, fluieraşele, toate astea de pământ ars, au fost nelipsite în toate târgurile; cimpoaiele, cavalul şi lăutarii răsunau prin frunzarele ţinând loc de cârciumi; pământul vuia de jocul căluşarilor, al borojenilor, al urşilor, de hora generală şi geamala.

 

Sursa: Lt. Colonel D. Papazoglu, Istoria fondărei orașului București, 1891

 

Registration

Aici iti poti reseta parola