Ședințele clarvăzătorului Iosef Schmidt deveniseră foarte populare în Bucureștiul anilor 1930.
Doctorul dădu adresa unui pacient al său, pe care îl mai cunoşteau doi dintre noi şi ceru lui Schmidt să pue diagnosticul persoanei care se află bolnav la acea adresă.
Deşi medicul nu pronunţă numele pacientului şi Schmidt nici n’ar fi avut posibiitatea să cunoască pe bolnav, după câteva minute de aşteptare, el începu — cu o voce care nu mai semăna cu aceea pe care o avea fiind treaz — să descrie pe bolnav.
– Îl văd, da, îl văd, — spuse dânsul — şi într’adevăr făcea impresia că dibueşte, ca să găsească pe cineva.
Schmidt nu ştia dacă pacientul la care fusese trimis, fiind în transă, e un bărbat sau o femee, cu toate acestea el a descris pe tânărul despre care era vorba, in mod perfect.
După ce a descris chipul pacientului a început să descrie fiece organ şi starea în care se găsia. În acest moment managerul i-a pus în mână un creion şi i-a prezentat o foaie 4 de hârtie.
Schmidt dormia, ţinea ochii închişi, şi la lumina mare din odaie n’ar fi putut face nici o mişcare, fără să fie observat.
Spunea cu glas străin tot ce scria. Vorbia repede şi multe cuvinte erau bolborosite, neînţelese. Tăcuţi şi liniştiţi îi urmăriam mişcările. Scria cu repeziciune dela dreapta spre stânga, aşa încât scrisul nu putea fi citit decât în oglindă, sau prin transparenţa hârtiei.
Comunicarea lui era în limba germană. Cum isprăvia o foaie de scris ,managerul — care-i ţinea hârtia, avea grije s’o înlocuiască. Nu credem că un om în stare de trezie, chiar cu mult exerciţiu, ar fi putut scrie în acest fel şi atât de repede.
În douăzeci de minute Schmidt a umplut 12 coaie de hârtie. Cuprinsul era un diagnostic amănunţit — care se potrivea destul de bine eu constatările făcute de medic.
După ce termină această consultaţie medicală a unui pacient necunoscut şi care nu era de faţă, Schmidt se linişti din nou.
Dormia un somn care se vedea însă că nu-l odihneşte. Faţa lui era palidă şi trasă, parc’ar fi avut vise dureroase.
Cu învoirea managerului am încercat atunci experienţa senzaţională, experienţă convingătoare. Toate precauţiunile erau luate şi putem spune hotărît: fenomenul de clarviziune există.
Nu-l putem explica, şi nici nu ne interesează cum se produce.
— „Poate Schmidt — am întrebat — să încarneze un scriitor decedat şi astfel să ne scrie un articol?”
