Cum au intervenit Națiunile Unite pentru a rezolva problema persoanelor strămutate în urma celui de-al Doilea Război Mondial?
În 1943 a fost înființată Administrația Națiunilor Unite pentru Ajutor și Reabilitare (UNRRA), având ca scop principal „planificarea, coordonarea, administrarea… măsurilor de ajutorare a victimelor războiului în orice zonă aflată sub controlul Națiunilor Unite, prin furnizarea de alimente, combustibil, îmbrăcăminte, adăpost și servicii medicale”.
Aceasta a fost prima dată când o planificare de acest fel a avut loc în timpul unui război. UNRRA era limitată, în conformitate cu statutul său, la acordarea de asistență pentru repatrierea în țările de origine a „persoanelor strămutate”.
În mod esențial, acest lucru nu a inclus prizonierii de război aflați în alte țări sau persoanele strămutate în interiorul țării de către puterile Axei. Milioane de civili germani din est fugiseră deja din calea avansării Armatei Roșii, dar alte aproximativ 10 milioane de etnici germani au fost expulzați din locuri precum Polonia, Cehoslovacia și România, în conformitate cu Acordul de la Potsdam din iulie 1945.
Până la capitularea Germaniei, majoritatea persoanelor cu dizabilități au fost îngrijite de armata aliată
Biroul G-5 al Comandamentului Suprem al Forțelor Expediționare Aliate (SHAEF) (Departamentul pentru persoane strămutate și asistență socială pentru refugiați) a emis planuri de gestionare a refugiaților în timpul Invaziei din Normandia din iunie 1944.
Aceștia se așteptau la 11,3 milioane de refugiați și persoane strămutate în țările ocupate din Vest (excluzând civilii și forțele germane). Între mai și iunie 1945, SHAEF a repatriat 5,25 milioane de persoane, cu o rată de 80.000 pe zi. UNRRA a preluat sarcinile operaționale abia în ianuarie 1945, când a ajutat cu gestionarea a 250.000 de refugiați din Franța și Țările de Jos.
Locurile de cazare au cuprins foste cazărmi militare, fabrici, aeroporturi, hoteluri, castele, spitale, case particulare și chiar clădiri parțial distruse. Au existat și câteva tabere de vară pentru copii. În Hamburg, o tabără de găzduire a fost înființată pe terenurile grădinilor zoologice.
Organizația Internațională pentru Refugiați (IRO), a fost înființată în aprilie 1946 și a preluat funcțiile UNRRA
La 1 octombrie 1945, UNRRA, care se ocupa deja de multe dintre tabere, a preluat responsabilitatea administrării persoanelor strămutate în Europa de Vest, deși autoritățile militare au continuat să joace un rol important în asigurarea transportului timp de mai mulți ani. La momentul închiderii sale, în 1947, UNRRA administra aproape 800 de tabere de refugiați.
IRO a fost la rândul ei dizolvată în 1952, după ce a relocat puțin peste un milion de refugiați, iar Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) a preluat responsabilitatea pentru eforturile internaționale în favoarea refugiaților. Convenția privind refugiații din 1951 a creat o definiție juridică a refugiaților, care este utilizată și astăzi.
Regatul Unit a inițiat „Anul Mondial al Refugiaților” (1959-1960), care a fost adoptat de Organizația Națiunilor Unite. Scopul era acela de a depune un efort umanitar la nivel mondial pentru a pune capăt problemei refugiaților din Europa, precum și situațiilor mai noi în privința refugiaților din Orientul Mijlociu și Asia, în special a celor care nu îndeplineau criteriile de „refugiat” prevăzute în convenția UNHCR.
La 15 ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți dintre ei încă mai așteptau o casă stabilă.
