Cum au încercat americanii să distrugă în 20 de minute o treime din capacitatea de rafinare a petrolului din România?
În acea zi fatidică, 178 de avioane Consolidated B-24D din cinci grupuri de bombardament greu, care transportau peste 500 de tone de bombe, au decolat de la bazele din Libia în unul dintre cele mai îndrăznețe raiduri aeriene din istorie, cu numele de cod Tidal Wave. Țintele lor erau rafinării de petrol vitale din jurul orașului Ploiești. Au fost vizate șapte dintre cele mai mari și mai moderne rafinării din Europa, inclusiv Astra Română, care era capabilă să proceseze peste 2 milioane de tone de petrol pe an.
Raidul a fost conceput de colonelul Jacob Smart, considerat la acea vreme unul dintre cei mai buni strategici din cadrul Forțelor Aeriene ale Armatei SUA. După ce urmau un traseu atent stabilit, bombardierele coborau la altitudine joasă de-a lungul poalelor sudice ale Carpaților Meridionali pentru a ajunge la cel de-al treilea și ultim punct inițial, apoi virau spre sud-est spre rafinării. Acestea urmau apoi să atace la joasă altitudine, pe o rază de 8 km lățime, vizând ținte precise pentru a distruge instalațiile cheie fără a lovi orașul în sine.
Dacă totul mergea bine, asaltul aerian masiv ar fi tăiat o treime din capacitatea de rafinare a petrolului lui Adolf Hitler în mai puțin de 20 de minute.
Dar nu totul a decurs bine și, după o serie de greșeli, accidente, ghinion și apărare determinată a inamicului, Tidal Wave a reușit să distrugă doar două dintre rafinării și să avarieze alte trei – cu prețul teribil de 54 de avioane. După aproape 16 ore de lupte aeriene, 310 oameni au murit, peste 300 au fost răniți și 108 au fost luați prizonieri în România. Alții au fost încarcerați în Iugoslavia și Bulgaria sau internați în Turcia.
Ce nu a mers bine în operațiunea americanilor?
Această întrebare a primit un răspuns oficial din partea Forțelor Aeriene ale Statelor Unite ale Americii (USAAF) la două săptămâni după Tidal Wave, dar până în prezent a inspirat dezbateri nesfârșite în rândul istoricilor militari. Printre explicațiile oficiale s-a numărat pierderea „navigatorului principal” al misiunii într-un avion care a căzut în mod inexplicabil în Marea Ionică. Dar povestea a fost mult mai complexă.
Printre participanții la raid se numărau două grupuri de bombardiere ale Forței Aeriene a 9-a a generalului-maior Lewis H. Brereton, al 376-lea „Liberandos” sub comanda colonelului Keith K. Compton și al 98-lea „Pyramiders” comandat de colonelul John „Killer” Kane. Acestora li s-au alăturat trei grupuri din cadrul Forței Aeriene a 8-a din Anglia: veteranul 44-lea al colonelului Leon Johnson; al 93-lea „Traveling Circus”, comandat de colonelul Addison Baker; și nou-înființatul 389-lea „Sky Scorpions” al colonelului Jack Wood.
Compton a mărit altitudinea și a maximizat puterea, în timp ce grupul lui Kane a rămas la altitudine mai mică și la putere de croazieră pentru o economie maximă de combustibil, mărind distanța dintre cele două forțe principale. O furtună puternică deasupra Albaniei a separat și mai mult echipa, plus ordinele care cereau necomunicarea prin radio au făcut imposibilă regruparea.
În cele din urmă, un viraj greșit al lui Compton și Baker a făcut ca grupurile de frunte să se îndrepte spre București în loc de Ploiești. După aceea, întreaga misiune a fost un dezastru, iar Compton a ordonat Grupului 376 să întrerupă cursa de bombardament.
Șefii de grup, de escadrilă, piloții și bombardierii au trebuit să improvizeze și să facă tot ceea ce puteau. Grupurile lui Kane și Johnson, care au sosit cu aproape 20 de minute mai târziu, au fost nevoite să bombardeze ținte în flăcări, ceea ce a sporit și mai mult haosul zilei. Apărătorii germani și români alertați au considerat că bombardierele americane care zburau la joasă înălțime sunt ținte ușoare, de aceea au doborât multe dintre ele.
Un veteran american explică ce s-a întâmplat
Maiorul Robert W. Sternfels este un veteran al Grupului de bombardament 98 al lui Kane de la Ploiești. Acesta susține că atunci când avioanele mari zboară în formație strânsă, se creează turbulențe capabile să arunce bombardierele de 30 de tone ca pe niște „frunze în furtună”. „Atât eu, cât și copilotul meu, Barney Jackson, am fost foarte ocupați încercând doar să rămânem în cursa de bombardament.”
El are amintiri vii despre cum l-a urmărit pe Kane de-a lungul liniei de cale ferată care ducea spre oraș. Germanii puseseră un tren antiaerian pe liniile de cale ferată paralel cu traseul avioanelor. Acesta a lansat focuri antiaeriene mortale de la mică distanță asupra B-24-urilor care zburau la mica altitudine. Kane și-a condus cele 39 de avioane direct în incendiile și în fumul negru care se ridica din Astra Română, deja lovită de bombe.
Totuși, potrivit lui Sternfels, un motiv mult mai important pentru eșecul operațiunii Tidal Wave a fost legat de un alt om, colonelul Keith Compton, care a condus misiunea. „Nu-mi place să spun nimic rău despre un om care nu mai este în viață pentru a se apăra”, a comentat Sternfels, „dar, Compton era foarte încrezător și uneori arogant. Era obișnuit să facă lucrurile în felul său. Acesta a fost unul dintre motivele principale pentru modul în care s-a destrămat misiunea”. Raționamentul lui Sternfels s-a bazat pe propriile observații înainte, în timpul și după Tidal Wave și pe examinarea documentelor și fotografiilor. El a intervievat mai mulți veterani ai operațiunii, inclusiv pe Compton în 2000, la acea vreme fiind general-locotenent în retragere.
