Edictul, acceptat de bătrânul împărat Daoguang (foto), autorizează practicarea acestei religii în principalele porturi și interzice orice formă de persecuție.
Actul normativ dispune chiar reconstruirea vechilor biserici distruse în cursul persecuțiilor precedente.
Creștinismul a pătruns în China încă din primele secole. Mai târziu, în Evul Mediu, au fost stabilite relații între Biserica Catolică și curtea imperială.
Acestea au fost extrem de rodnice mai ales în cursul veacului al XVII-lea, prin intermediul misionarilor iezuiți, mai cu seamă al celui dintâi dintre aceștia, Matteo Ricci.
În secolul următor, intransigența câtorva prelați ai Vaticanului, care se opuneau oricărui compromis cu obiceiurile tradiționale chineze, a atras după sine interzicerea iezuiților de a predica, urmată la scurt timp de alungarea lor de la curte.
În veacul al XIX-lea, China împăraților Qing începe să decadă, acuzând un decalaj tot mai mare de dezvoltare în comparație cu Occidentul.
Cu ajutorul militar al guvernului lor, oameni de afaceri englezi îl obligă pe împăratul Daoguang, aflat pe tron din 1820, să deschidă mai multe porturi și să acorde libertate deplină comerțului cu opiu.
Din acest moment, occidentalii nu mai sunt percepuți de chinezi doar ca niște „barbari” lipsiți de importanță, ci ca intruși periculoși pentru civilizația orientală. Această reputație proastă se răsfrânge asupra misionarilor și a comunităților creștine, care devin ținta persecuțiilor violente.
Ambasadorul regelui francez Ludovic Filip I solicită în consecință regimului imperial emiterea unui decret pentru a împiedica asemenea persecuții.
Potrivit obiceiului oriental, guvernul chinez se supune în ideea de a câștiga timp.
Ca urmare, persecuțiilor vor reîncepe cu și mai mare virulență peste doar câțiva ani. Acestea le vor oferi împăratului Napoleon al III-lea și guvernului britanic pretextul unor noi intervenții militare, care se vor solda cu jefuirea Palatului de Vară de la Beijing și cu noi avantaje comerciale pentru „diavolii roșcați”.
