Coșmarul românesc de la Stalingrad. Apelurile repetate adresate germanilor au rămas fără răspuns și au prevestit dezastrul
La răsăritul dimineții din 19 noiembrie 1942, soldații Armatei a 3-a române tremurau în tranșeele lor de-a lungul crestelor de la sud de râul Don, în sudul Rusiei. Ajunseseră câteva uniforme de iarnă, dar nu erau suficiente pentru toți. Timp de două luni, soldații au protejat flancul stâng al Armatei a 6-a germane, care era blocată într-o luptă pe viață și pe moarte cu apărătorii Armatei Roșii în molozul Stalingradului, la sud-est de poziția românilor. Toamna caldă și frumoasă se terminase; prima zăpadă se așezase deasupra buncărelor și cazematelor pe 16 noiembrie.
La ora 7:30 dimineața, rachetele sovietice Katiușa zburau prin ceața densă, sunetul lor terifiant fiind însoțit în câteva minute și de cel obuzelor de la 3.500 de tunuri de artilerie și mortiere grele. Coșmarul românilor abia începuse.
O alianță nedorită?
Mulți soldați români nu vedeau niciun motiv întemeiat să moară de partea germanilor. România nu intenționase să fie un aliat al Germaniei – de fapt, dimpotrivă. După Primul Război Mondial, România a primit Transilvania, a luat Basarabia și Bucovina de Nord de la noua Uniune Sovietică și a confiscat o parte din Bulgaria, unind majoritatea poporului român într-o singură națiune pentru prima dată după secole. A semnat acorduri de apărare reciprocă cu Cehoslovacia, Grecia, Polonia, Turcia și Iugoslavia împotriva unei viitoare agresiuni din partea Germaniei, Ungariei, Bulgariei sau Uniunii Sovietice.
Un program de reconstrucție militară de 10 ani a început în anul 1935, supervizat de șeful Statului Major, ulterior ministru al apărării, generalul Ion Antonescu. Puști, mitraliere, tancuri ușoare și obuziere ușoare de 100 mm au fost achiziționate din Cehoslovacia. Franța a furnizat arme suplimentare și instruire, dar preluarea Cehoslovaciei de către Germania în 1938 și cucerirea Franței în mai 1940 a întrerupt calea de aprovizionare cu arme a României.
Cu cel mai puternic aliat al său, Franța, care a fost înfrântă, România a recunoscut oficial „noua ordine europeană” a lui Adolf Hitler la 29 mai 1940 și, ulterior, a fost presată să permită Germaniei și Italiei să medieze un acord asupra teritoriilor sale disputate. Peste noapte, România a pierdut jumătate din teritoriu și din populație (Dictatul de la Viena – 30 august 1940).
Regele Carol al II-lea, deja nepopular, a acceptat pretențiile teritoriale revizioniste impuse prin Dictatul de la Viena, ulterior abdicând. Moștenitorul său în vârstă de 19 ani, Mihai, era un monarh de fațadă, deoarce puterea reală îi aparținea lui Antonescu, acum prim-ministru, care s-a proclamat Conducător al Statului. El era mai mult naționalist decât fascist, dar, ca lider militar, acesta a primit respectul lui Hitler.
Promisiunile Fuhrer-ului
Invazia Germaniei din 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice, denumită Operațiunea Barbarossa, a necesitat mai multe trupe decât putea Hitler să adune. Acesta i-a promis lui Antonescu că România ar putea primi Basarabia și Bucovina de Nord înapoi de la URSS dacă se alătură invaziei naziste. Antonescu a fost de acord să intre în lupta împotriva sovieticilor, iar pe 2-3 iulie, trupele române și germane au început să traverseze râul Prut. Până la sfârșitul lunii, cele două teritorii pierdute au fost recucerite.
Războiul Romaniei părea să se fi încheiat, jumatate din armată fiind demobilizată. Era o perioadă de liniște, dar aceasta avea să fie tulburată de Hitler, care l-a încurajat pe Mareșal să captureze principalul port din Odessa. Oferta Fuhrer-ului a fost una tentantă, iar Antonescu spera ca prin acest angajament major să poată recupera Transilvania, deoarece Ungaria, care trebuia să susțină invazia din URSS, nu se implicase foarte mult. Astfel, România s-a alăturat Axei și a devenit a treia putere militară din Europa, după Italia și Germania.
Frontul de la Stalingrad
Având ordin să avanseze spre Stalingrad la 19 septembrie 1942, Corpul VI românesc din Armata a 4-a a generalului Constantin Constantinescu-Claps i-a impresionat pe germani mărșăluind aproape 800 de kilometri în două luni, parcurgând peste jumătate din distanță în doar 20 de zile, de multe ori întâmpinând și rezistență sovietică.
Cu ordinul de a proteja flancul drept expus al germanilor, Corpul VI al Armatei a 4-a (compus din diviziile 1, 2, 4, 18 și 20 de infanterie) a ocupat poziții dincolo de câteva lacuri situate la sud de Stalingrad. Pe 29 septembrie, un puternic contraatac sovietic a pătruns până la cartierul general al Corpului VI. Atacuri suplimentare în cursul lunii octombrie au împins diviziile 1 și 4 înapoi în spatele lacurilor, cu pierderi grele, înainte ca românii să-și stabilizeze linia. În primele două săptămâni ale lunii noiembrie, Corpul VII românesc (diviziile 5 și 8 de cavalerie) s-a alăturat Armatei a 4-a, compactând frontul diviziei, dar accentuând problemele legate de aprovizionare.
În septembrie, a sosit Armata a 3-a română. Alcătuită din Corpul I (diviziile 7 și 11 de infanterie), Corpul II (diviziile 9 și 14 de infanterie), Corpul IV (diviziile 13 și 15 de infanterie și Divizia 1 de cavalerie) și Corpul V (diviziile 5 și 6 de infanterie), a înlocuit trupele italiene și germane la sud de râul Don, la nord-vest de Stalingrad. Comandantul armatei, generalul Petre Dumitrescu, primise „Ritterkreuz” a Germaniei, Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, pentru performanța sa din septembrie-octombrie 1941.
La sfârșitul lunii august 1942, contraatacurile sovietice împotriva diviziilor italiene și germane pe care Armata a 3-a română le înlocuia au cucerit două capete de pod la sud de Don, lângă Serafimovici și Kletskaya. Deoarece râul Don era principala barieră defensivă a lui Dumitrescu, acesta a apelat la ajutorul germanilor pentru a împinge inamicul înapoi peste râu. Dar germanii, fixați pe Stalingrad, au arătat puțin interes pentru a elibera un cap de pod aflat la la aproximativ 240 km nord-vest. Nu s-a primit niciun ajutor, chiar dacă Armata a 3-a română proteja singura linie de aprovizionare feroviară către orașul încleștat.
Rezistența românilor
Sovieticii au testat rezistența Armatei a 3-a cu o serie de atacuri puternice începând cu 14 octombrie și continuând până în noiembrie. Sergentul Manole Zamfir din Compania Pionieri, Regimentul 36 al Diviziei 9 Infanterie a Armatei a 3-a, a scris:
„Împinși înainte de ofițerii lor, soldații ruși strigau [în limba română]: „Fraților, de ce ne omorâți? Antonescu și Stalin beau vodcă împreună și noi ne omorâm unii pe alții pentru nimic”.
Între timp, la 17 noiembrie, ministrul român al apărării, Mihai Antonescu, l-a presat pe ambasadorul Germaniei, Manfred Freiherr von Killinger, să solicite mai multe provizii și echipamente:
„Rușii pregătesc în acest moment o acțiune de amploare exact în regiunea în care se află trupele noastre. … Nu vreau să pierdem [armata noastră], pentru că este tot ce avem”.
Operațiunea Uranus a început cu un bombardament masiv al artileriei sovietice la ora 7:30 dimineața, pe 19 noiembrie. Pământul s-a cutremurat până la 50 km distanță. Cu toate acestea, echipajele de artilerie românești nu puteau vedea pentru a trage eficient asupra coloanelor sovietice care înaintau, deoarece era o ceață foarte densă.
Începutul coșmarului
Departe în spate, rapoartele despre acțiunile zilei erau confuze. Locotenent-colonelul I. Chermanescu, a scris: „Sunt optimist, ca [și] majoritatea de aici, pentru că, chiar dacă vom pierde o parte din forțele noastre și puțin teren, ei sunt cei care vor sfârși înfrânți.” Cu toate acestea, două zile mai târziu, el a numit situația Armatei a 3-a „critică”.
Supraviețuitorii Armatelor a 3-a și a 4-a române au fost trimiși acasă pentru a se reface, cu excepția celor 12.600 de soldați români care au fost forțați să intre în „buzunarul Stalingradului”, unde au câștigat peste 50 de Cruci de Fier în timp ce au împărtășit soarta Armatei a 6-a de îngheț, foamete și moarte. Mai puțin de 3.000 de români au supraviețuit asediului Stalingradului pentru a fi luați prizonieri. În total, se crede că pierderile României din 19 noiembrie până în ianuarie se ridică la aproximativ 110.000 de victime (morți, răniți și capturați), mai mult de jumătate din efectivele diviziilor de luptă ale țării.
Singura rezervă complet mecanizată a Armatei a 3-a române a fost Divizia 1 Blindată. Observatorii germani au descris echipajele de tancuri românești ca fiind aproape sinucigașe în dorința de a lupta, dar rezistența lor blindată era slabă. Din cele 105 tancuri utilizabile, 84 erau tancuri ușoare cehoslovace Skoda S.IIa (LT-35) cehoslovace, cântărind 10,5 tone fiecare, cu o grosime mică a blindajului și care transportau doar un tun de 37 mm și două mitraliere de 7,92 mm. Alte tancuri cehe (LT-34), fiecare înarmat doar cu o mitralieră, fuseseră distribuite între diviziile de infanterie.
