Scrierile acestuia detaliază atmosfera din timpul reuniunilor la nivel înalt de la Paris din prima jumătate a anului 1919. Contele de Saint-Aulaire, alături de Ionel Brătianu, a fost unul dintre puținii politicieni care au avertizat asupra imensei amenințări pe care o reprezenta bolșevismul și a răspândirii acestuia în Europa.
Țara noastră a mers la Conferința de Pace de la Paris cu un obiectiv clar conturat
Reprezentanții României au avut obiectivul de a-i face pe Aliați să-și respecte promisiunile făcute la începutul anului 1916. Tratatul de alianță dintre România și Antanta, semnat la 4/17 august 1916, stipula „recunoașterea de către Antanta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români în Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, și de a fi tratată în conferințele de pace în mod similar cu ceilalți aliați”. La aceste dorințe, România a adăugat cererea de recunoaștere internațională a unirii cu Basarabia.
Intransigența cu care Brătianu a urmărit aceste obiective avea să-l aducă în curând în conflict cu reprezentanții Marilor Puteri și, în special, cu Clemenceau. Iată ce spunea Saint-Aulaire despre modul în care au decurs negocierile dintre România și Consiliul Suprem:
„După acest „război al legilor”, România, dintre toți aliații noștri, cea care a avut cel mai mult de suferit, a fost cea mai prost tratată, la suprafață, nu în fond. Consiliul Suprem nu a putut, fără a nega principiul său esențial, principiul naționalităților, să împiedice aplicarea acestuia și să realizeze astfel unificarea țării și dublarea teritoriului său. Dreptatea evidentă a cauzei sale și presiunea opiniei europene, mișcată de imensitatea sacrificiilor sale, au învins malignitatea.
Acest război, numit și „războiul democrațiilor”, a ajuns la o pace esențialmente aristocratică; elaborată și impusă celor mici de către „cei cinci mari”, o „Pentarhie”, cum a fost numită Sfânta Alianță, care, fără a ridica steagul democrației, avea cel puțin meritul de a garanta pacea pentru o perioadă mai lungă de timp. Nu s-a ținut cont de angajamentul luat față de România, căreia, pentru a o atrage la război, i s-a promis că va fi pe picior de egalitate cu ceilalți aliați.
Am câștigat încrederea lui Brătianu, reales președinte al Consiliului în decembrie 1918, ale cărui previziuni sumbre privind acțiunile celor cinci mari au fost depășite. „Prostia!”, spunea el. N-aș fi crezut niciodată”.
Contele de Saint-Aulaire a numit Consiliul Suprem „Sindicatul Suprem al bolșevismului”
A fost uimit de ignoranța și iluziile cu privire la Revoluția Rusă, pe care le-a comparat cu acele săruri care se păstrau doar într-o sticlă neagră și se descompuneau în lumină. Dar lumina inspira teamă. În ceea ce privește pacea de la Versailles, el nu se iluziona în privința duratei acesteia.
Încurajat de o asemenea indulgență, Béla Kun a incitat la atrocități în interior și la agresiuni în exterior. În loc să dea României un mandat pentru a distruge regimul său sângeros în numele interesului european, Consiliul Suprem s-a angajat în noi negocieri cu Béla Kun.
El a aruncat o anatemă asupra românilor care, fără să aștepte acest mandat, au atacat și înfrânt armata lui Béla Kun. Și apoi, după ce am fost pe punctul de a fi rechemat pentru că, împreună cu toți aliații, am aprobat armistițiul româno-german după trădarea Rusiei, am fost amenințat din nou cu rechemarea pentru că am susținut rezistența României împotriva îndemnului Consiliului Suprem, care dorea să impună un armistițiu cu Béla Kun. Brătianu, care, trântind ușa, tocmai plecase de la Paris și de la Conferința de Pace, l-a sfătuit pe regele Ferdinand, așa cum l-am sfătuit și eu, să nu se lase intimidat de amenințările leneșe ale Consiliului Suprem și, în ciuda veto-ului acestuia, să salveze România și civilizația din această parte a Europei. La 3 august, armata maghiară a fost complet distrusă. Béla Kun a fugit la Viena. Principalul său locotenent și căpetenie, Tibor Szamuely, și alți revoluționari, au fost măcelăriți de populație. Armata română, sub comanda generalului Moșoiu, a ocupat Budapesta. Acolo a fost luat prin surprindere de ostilitatea șefilor misiunilor italiene și engleze, coloneii Romanelli și Cunningham, deoarece primul a încercat să facă din Ungaria un aliat împotriva ambițiilor sârbești din Marea Adriatică, iar cel de-al doilea, urmând instrucțiunile lui Lloyd George, a acționat în mod jignitor față de România, cel mai fidel aliat al Franței.
Acest dublu scandal trebuia să ia sfârșit: România, singura țară aliată care a ocupat capitala principalului său dușman și care a luat bolșevicilor o poziție cheie care deschidea toate statele vecine propagandei sale! În fața atâtor nesăbuințe și extravaganțe, Brătianu a citat proverbul românesc: ” Nici măcar un măgar nu cade de două ori în aceeași mlaștină „.
Ușurința relativă cu care armata română, în ciuda acestei ostilități, a înlăturat cancelaria ruso-ungară, pe care marii aliați încercaseră să o liniștească, a fost o altă condamnare a politicii lor de pasivitate și complicitate alternativă față de Moscova”, a mai spus Contele de Saint-Aulaire.
