Fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente muzicale, Eddie Carson, şi a unei spălătorese de culoare, Carrie McDonald, Josephine Baker s-a născut, la 3 iunie 1906, și a crescut în cartierele sărace din St. Louis.
A părăsit şcoala la 12 ani.
S-a căsătorit pentru prima dată la 13 ani, însă căsnicia nu a durat foarte mult.
A început să joace diferite roluri la Booker Washington Theatre din St. Louis.
La 15 ani, după despărţirea de cel de-al doilea soţ, a fost descoperită de trupa de vodevil St. Louis Chorus şi a început să participe la spectacole pentru oamenii de culoare din oraş.
La 16 ani, s-a alăturat unei trupe de dans şi s-a mutat la New York, unde a dansat în cluburi de noapte din Harlem, precum şi în spectacolul de pe Broadway „Chocolate Dandies” (1924).
A început să fie considerată o adevărată legendă a muzicii.
A plecat la Paris în 1925, alături de o trupă de teatru de revistă, şi a fost invitată să danseze în musicalul La revue negre.
Pentru publicul francez ea reprezenta întruchiparea exotismului şi a vitalităţii culturii afro-americane, firea sa veselă şi talentul deosebit atrăgând atenţia publicului francez, devenind cea mai populară actriţă de musical din Paris şi cucerind statutul de stea la Folies Bergere.
La Folies Bergere, dansatoarea şi-a făcut debutul coborând din plafon într-o sferă acoperită cu flori, care s-a deschis pe scenă, arătând-o pe dansatoare îmbrăcată într-un şnur ornamentat cu banane.
Cetățenia franceză
După anii de succes la Paris a decis să se întoarcă în America, însă spectacolele ei n-au avut succes şi a revenit în Franţa. În 1937 s-a căsătorit cu francezul Jean Lion şi a renunţat la cetăţenia americană în favoarea celei franceze. Mariajul nu a durat foarte mult nici de această dată.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a lucrat la Crucea Roşie şi a dat spectacole pentru forţele franceze libere.
În 1940, a devenit activă în mişcarea de rezistenţă. În perioada următoare s-a recăsătorit cu cântăreţul Jo Bouillon.
Din 1950, a adoptat un număr mare de orfani de toate naţionalităţile, într-un „experiment al fraternităţii”, şi a făcut călătorii regulate în SUA, pledând pentru drepturile civile.
S-a despărţit şi de cel de-al patrulea soţ şi s-a întors în America.
Ea nu s-a ferit să își arate nici preferințele sexuale și pentru femei. A avut mai multe iubite, cea mai faimoasă fiind artista mexicană Frida Kahlo.
Aceasta a întâlnit-o pe Josephine în timpul unei călătorii la Paris, în 1939, alături de soțul ei.
În România
Constantin Tănase a văzut un show al cântăreței și dansatoarei Josephine Baker în 1927 și a hotărât s-o invite să joace la București.
În cartea „Tănase”, Ioan Massoff și Radu Tănase au povestit episodul venirii la București a cântăreței și felul în care a fost primită de bucureșteni:
„Când Tănase, împreună cu întreg ansamblul Cărăbușui și cu foarte mulți curioși umpleau peronul Gării de Nord, în așteptarea Josephinei Baker, cerul începuse să se acopere de nori.
Dacă și în această stagiune ar fi plouat zile în șir, paguba ar fi fost de nesuportat, întrucât artista primea cel mai mare onorariu plătit la noi unui artist, cu excepția lui Șaliapin (Feodor Chaliapin/Șaliapin, unul din cei mai renumiți cântăreți de operă din prima jumătate a secolului al XX-lea) și Michel Fleta (Miguel Fleta, tenor spaniol).
Tănase s-a gândit, pentru orice eventualitate, să închirieze și sala Eforiei, unde ar fi urmat să aibă loc spectacolele pe vreme de ploaie. Nimerită idee, pentru că Josephine a jucat mai mult la Eforie (…)
În mașină, cu Tănase și Marilena Bodescu, cântăreața s-a arătat surprinsă și încântată de pitorescul țigăncilor florărese.
De câteva ori Tănase – îngrijorat și cu ochii la cer – a fost nevoit să oprească mașina pentru ca Josephine să se mai aprovizioneze cu flori, pentru care avea se pare o adevărată pasiune (…)
La primele repetiții, vestita artistă se arată nervoasă, pusă pe ceartă; îl repede pe dirijor, pe electricianul care manipulează reflectoarele, pe cine se nimerește; dar totul se sfârșește cu pupături, cu râsete, cu prietenie”.
Josephine a revenit în România după mai bine de 40 de ani, în 1970, când a fost invitată la Cerbul de Aur.
Deseori a combinat muzica cu activităţile privind apărarea drepturilor civile. Piesele sale cântate în diferite limbi erau încărcate de emoţie şi sensibilitate.
De-a lungul timpului a primit distincţii între care titlul Legiunea de Onoare, Crucea de Război şi Medalia de Rezistenţă.
Artista a murit la 12 aprilie 1975, la Paris, în urma unei hemoragii cerebrale, fiind prima femeie americană înmormântată în Franţa cu onoruri militare.
