„Cea mai cumplită călătorie din lume”. Convoaiele arctice din cel de-al Doilea Război Mondial
În timp ce echipajul de pe HMS Obdurate se pregătea pentru a sărbători Crăciunul, vocea căpitanului s-a auzit prin difuzoare anunțând că la ora 23.00 vor pleca pentru a întări escorta convoiului JW51B cu destinația Rusia.
Churchill a fost cel care a inițiat ruta convoiului către Uniunea Sovietică după atacul Germaniei asupra URSS la 22 iunie 1941. Accesul în această țară prin Marea Baltică sau Marea Neagră era imposibil. Intrarea prin Golful Persic sau prin Vladivostok presupunea călătorii lungi, urmate de drumuri prelungite pe calea ferată.
Atunci când a decis să trimită ajutoare către URSS, Churchill a trebuit să lase deoparte anti-comunismul său înflăcărat, precum și amintirile amare legate de Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939. Transporturile de mărfuri către Uniunea Sovietică au reprezentat un ajutor vital din partea lui Churchill către Stalin și un pas important în construirea alianței care avea să-l învingă pe Adolf Hitler. În noiembrie 1941, SUA au urmat exemplul lui Churchill în acordarea de asistență a țării.
Din 1945 a existat o dezbatere activă între istorici, influențată în mod semnificativ de Războiul Rece, cu privire la măsura în care ajutorul trimis sovieticilor a avut o importanță militară reală pentru rezultatul de pe frontul de est sau dacă impactul principal al convoaielor arctice a fost menținerea alianței dintre Marea Britanie, URSS și SUA. Relatarea lui Churchill despre convoaiele arctice este dominată de schimburile diplomatice cu Stalin. În condițiile în care forțele sovietice au suferit pierderi îngrozitoare în 1941 și 1942, menținerea convoaielor arctice a fost un simbol vital anglo-american al continuării sprijinului pentru Uniunea Sovietică.
„Convoaiele arctice au reprezentat un maraton de anduranță umană și mecanică”
Prima fază a convoaielor arctice a durat din august 1941 până în martie 1942. În această perioadă, 13 convoaie (114 nave comerciale) au navigat spre porturile din nordul Rusiei, iar la întoarcere au fost trimise încă nouă convoaie (100 de nave comerciale).
Cu toate acestea, chiar și fără acțiunea inamicului, convoaiele au fost supuse la un maraton de rezistență umană și mecanică. În întunericul iernii arctice, menținerea poziției în coloanele de nave a reprezentat o provocare majoră pentru comandanții convoaielor și paznicii de pe punțile navelor. Cerul acoperit de nori împiedica frecvent observarea soarelui sau a stelelor, vizibilitatea era adesea limitată, steagurile de semnalizare sau lămpile nu puteau fi văzute, iar busolele nu erau fiabile.
În cele 12 luni din martie 1942 până în martie 1943, convoaiele arctice au devenit un simbol al ororilor războiului pe mare. Zece convoaie (265 de nave comerciale) au fost trimise în Uniunea Sovietică, plus 11 nave dirijate independent. Șaizeci dintre vasele comerciale nu au ajuns la destinație, iar alte 22 de vase au fost pierdute pe drumul de întoarcere din cauza acțiunilor inamicului, a minelor și a condițiilor aspre.
Pierderile au inclus și distrugerea convoiului PQ17, care a plecat din Islanda la 27 iunie 1942
Cele 35 de nave comerciale ale sale transportau 4.600 de tancuri și autovehicule, 300 de avioane de luptă și peste 150.000 de tone de mărfuri generale. Douăzeci și patru dintre navele comerciale au fost scufundate după ce convoiul a fost dispersat la 4 iulie, în credința greșită că un atac al marilor nave de război germane era iminent. Pierderile au dus la o pauză în fluxul de convoaie și la o examinare atentă a funcționării și a utilității acestora.
Înaltul Comandament German a fost încântat. Conferința navală a Führerului din 26 august 1942 a consemnat:
„Putem… presupune că submarinele și avioanele noastre, care au distrus în totalitate convoiul PQ17, au forțat inamicul să renunțe temporar la această rută sau chiar să-și schimbe în mod fundamental întregul sistem de linii de aprovizionare. Aprovizionarea porturilor din nordul Rusiei rămâne decisivă pentru întreaga desfășurare a războiului purtat de anglo-saxoni. Ele trebuie să păstreze puterea Rusiei pentru a menține ocupate forțele germane.”
Apărarea eroică
Abia la 2 septembrie 1942 convoiul PQ18 a plecat (cu o escortă puternică și un grup de portavioane în sprijin) din Loch Ewe, Scoția. Presiunea asupra marinei germane pentru a răspunde eficient la traficul reînnoit de convoaie a devenit acută la sfârșitul anului 1942. La 22 decembrie 1942, Convoiul JW51B a plecat din Loch Ewe. HMS Obdurate și alte patru nave din Flotila a 17-a de distrugătoare s-au alăturat convoiului în ziua de Crăciun ca întărire a escortei existente. Pe 31 decembrie, convoiul a fost atacat de crucișătoarele grele Lützow, Admiral Hipper și de șase distrugătoare. Escorta convoiului a reușit să le țină departe de navele comerciale până la sosirea a două crucișătoare britanice de acoperire (Sheffield și Jamaica) care i-au forțat pe germani să se retragă.
Nu au fost pierdute nave comerciale, convoiul ajungând pe peninsula Kola la 4 ianuarie
Manevrarea ineficientă a navelor germane l-a determinat pe Hitler să ceară retragerea din uz a principalelor unități de suprafață ale Kriegsmarine (marina Germaniei naziste). Șeful marinei, Marele amiral Raeder, a demisionat în loc să accepte decizia, ceea ce a dus la înlocuirea sa cu amiralul Karl Dönitz, șeful secției de submarine. Deși Dönitz a reușit să evite scoaterea din uz a majorității navelor de suprafață, incidentul a subliniat impactul strategic al operațiunilor din Arctica. Apărarea eroică a Convoiului JW51B în timpul Crăciunului din 1942 l-a făcut pe Hitler să renunțe la orice interes în menținerea unei flote de suprafață capabile să efectueze operațiuni cu rază lungă de acțiune.
Dacă marina germană era supusă celei mai puternice presiuni politice pentru a opri convoaiele, în cercurile aliate exista o hotărâre considerabilă de a menține fluxul de aprovizionare. De exemplu, lordul Beaverbrook, un apropiat al lui Churchill care se întâlnise cu Stalin în 1941, a cerut în Camera Comunelor, la 3 februarie 1943:
„Trebuie făcut mult mai mult decât atât… pentru ca URSS să câștige bătălii. Trebuie să ducem provizii acolo. Nu are rost să spunem că sistemul de convoaie este dificil, că drumul este lung și că navele sunt greu de procurat”.
