Ce reprezentau „indulgențele” și cum se abuza de avantajele lor în Epoca Medievală?
În romano-catolicism, indulgențele rămân o parte a credinței și doctrinei până în ziua de azi, deși dacă întrebăm un grup de persoane din afara catolicismului despre ele, există șanse ca aceștia să aducă în discuție doar Biserica medievală și modul în care această practică a fost eliminată în timpul Reformei.
O indulgență reprezenta o iertare din pedeapsa păcatului. Indulgențele pot consta în diverse lucruri, de la fapte bune și acte de caritate până la rugăciune și pelerinaj. În perioada medievală, acestea au fost folosite în mod abuziv fiind transformate într-o afacere profitabilă.
De-a lungul secolelor al XI-lea și al XII-lea, credința creștină în purgatoriu – locul dintre rai și iad unde sufletele sunt purificate prin pedeapsă – a crescut și s-a intensificat.
Credincioșii doreau să evite cu orice preț să ajungă acolo
Biserica a început să acorde două tipuri de indulgențe: „plenară” (sau deplină), care înlătura toate obligațiile legate de pedeapsa păcatului, sau „parțială”, pentru a trata o parte din păcatul unei persoane. Practica a fost atât o ușurare pentru creștinii care sperau să evite purgatoriul, cât și o modalitate prin care erau încurajați să lupte în cruciade.
La Conciliul de la Clermont din 1095, Papa Urban al II-lea a promis o indulgență plenară tuturor oamenilor care luptau împotriva necredincioșilor.
Cum se abuza de indulgențele medievale?
Pe măsură ce se acordau mai multe indulgențe, a apărut un sistem complex prin care biserica putea calcula exact cât timp de scutire în purgatoriu merita fiecare persoană. Nu exista nicio limită la ceea ce se putea acorda datorită „tezaurului de merite”, o bancă spirituală în care faptele bune și meritele lui Iisus Hristos, ale Fecioarei Maria, ale credincioșilor lui Hristos și ale sfinților erau adunate și puteau fi folosite pentru iertarea păcatelor. În loc ca oamenii să câștige indulgențe prin evlavie creștină, s-a dovedit că acestea puteau fi oferite în schimbul unei plăți.
O astfel de „achiziție” venea însoțită inclusiv de o chitanță sau de o scrisoare. Devenise posibil să se obțină și pentru cei morți.
Vânzarea de indulgențe a continuat până în secolul al XVI-lea. Abuzurile au stat la baza celor 95 de teze ale călugărului german Martin Luther din 1517, un document catalizator al Reformei, în care acesta susținea că mântuirea ar trebui să fie gratuită pentru toți numai prin credință; nu ar mai fi necesar să se facă penitență pentru iertarea păcatelor, cu atât mai puțin să se plătească pentru acest lucru.
În același an, Papa Leon al X-lea a oferit indulgențe celor care dădeau bani pentru reconstrucția Bazilicii Sfântul Petru din Roma. Cu toate acestea, abia 50 de ani mai târziu, în 1567, Papa Pius al V-lea a abolit vânzarea de indulgențe.
